Doctrinele, ideologiile nu mai au astăzi nici un fel de valoare. Salvarea reală în timpul alegerilor sunt oamenii: câştigă partidele care au un conducător carismatic.
Alegătorii votează de cele mai multe ori imaginea creată prin mass-media respectivului conducător de partid. O dată ajuns la putere, însă, partidul în cauză nu îşi poate îndeplini programul promis în timpul campaniei electorale – indiferent ce ideologie pretinde că are… Nici persoana carismatică, de regulă, nu poate face minuni. Pur şi simplu, guvernele ţărilor mici trebuie să se supună fără crâcnire vijeliei neoliberale care zguduie întreaga planetă.
Guvernele ţărilor mici sunt supuse presiunilor corporatiste. Toţi prim-miniştrii aleargă după investitori străini, după corporaţii internaţionale, după mari firme. Visul miniştrilor e să poată declara la televizor că au adus în ţară nu ştiu ce mare firmă. De fiecare dată, aceste negocieri smulg mai public sau mai puţin public o părticică din puterea guvernelor. Apoi vin marii creditori globali – Fondul Monetar Internaţional, Banca Centrală Europeană…
Toate aceste bătălii se poartă având la bază doctrina neoliberalismului globalist. Totul este marfă, totul se vinde şi se cumpără. Valoarea a orice şi a oricui este dată de preţ şi de mecanismul pieţei: cerere şi ofertă. Oamenii, la rândul lor, sunt trataţi ca o marfă. Mâna de lucru ieftină nu reprezintă altceva decât energie ieftină. Pentru corporaţii, oamenii nu sunt nimic mai mult decât recipiente de energie. Iar guvernele alese de aceşti oameni-marfă nu fac altceva decât să încerce să obţină un preţ cât mai bun din vânzarea celor care i-au ales la putere. Sclavia modernă a creditelor la bancă este mult mai apăsătoare decât sclavia antică: în prezent, oamenii se înghesuie la birourile băncilor să îşi vândă ani buni din viaţă. Ingineria socială a neoliberalismului este una dinamică, alertă care creează sclavi cu iluzia că pot alege.
Nemulţumiţii se refugiază în neomarxism. O altă inginerie socială care pretinde că se îngrijeşte de valoarea vieţii umane. Însă abordarea neomarxistă este, la rândul ei, cantitativă. Se pune accent pe numărul de şcoli, de spitale, de organizaţii non-profit care apără drepturile omului. Până la urmă, tot la „fabrici şi uzine” se ajunge, doar că acestea ar trebui să se afle în proprietatea statului – stat care, la rândul lui, ar trebui să fie adevăratul reprezentant al oamenilor. Despre iluziile marxismului pus în practică nu are rost să vorbim prea mult – o mare parte dintre noi au trăit pe propria piele binefacerile lui. Şi sistemul marxist a redus oamenii la statutul de marfă (de multe ori îmbarcată în vagoane şi mutată acolo unde era nevoie de forţă de muncă). Însă, pe lângă tratarea oamenilor drept baterii energetice, neomarxiştii şi neoliberalii mai au un punct comun: aversiunea faţă de credinţă. Neomarxiştii visează să elimine biserica din societate, neoliberalii o tolerează cu superioritate – dar fac tot ce pot să o împingă spre periferie.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
