El mi-a amintit de versurile lui Eminescu despre „bâlbâiții cu gura strâmbă care sunt stăpânii astei nații”. Într-adevăr, cine l-a mandatat pe acest „bâlbâit cu gura strâmbă” să vorbească în numele „poporului moldovenesc”, ce are el în comun cu acest popor?! Care e patria acestuia? Și, în general, politicienii noștri, indiferent de culoarea lor, au Patrie?
…Eu nu-mi pot iubi Patria altfel decât ca prostul. „Ca prostul” nu înseamnă ca idiotul, cretinul și imbecilul, ci ca omul profan, simplu, așa cum sunt marea majoritate a oamenilor din Patria mea. Eu nu-mi iubesc Patria dintr-un anume interes, ci pentru că e a mea: din țărâna ei m-am născut, în țărâna ei mă voi duce.
Viața m-a convins că Patria poate fi iubită sincer doar de omul prost. Omul prost iubește și nu cere nimic în schimb. Nu condiționează iubirea. El poate fugi din țara sa, dar s-o iubească mai sincer decât cei care stau acasă și o mulg. Prin 1905, Ion Luca Caragiale, scârbit de realitățile din România, „se exilează” în Germania. Da, se „exilează”, a spus-o chiar el: „M-am exilat şi atâta tot. Aerul aici îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul vicii demne de compătimit”.
Hoția și la noi este o virtute. Mă întreb dacă politicienii și funcționarii care fură își iubesc Patria. Cred că o iubesc, dar o iubesc altfel, nu ca prostimea care cântă pe dealuri imnul național al proștilor „Dă-i cu sapa, dă-i cu sapa, dă-i cu sapa până mori!”. Prostimea își iubește Patria emoțional, fără plată, pe când politicienii și funcționarii o iubesc pragmatic: iese kapika – o iubesc, nu iese – ducă-se în moaș-sa pe gheață de patrie! la ce le trebuie lor o patrie care nu le aduce bani?!
…Și dacă am adus vorba despre Caragiale, nu pot să nu amintesc aici și de intelectuali, deoarece și ei au un fel aparte de a-și iubi patria. Am observat o legitate: când nu-s în funcții de răspundere, intelectualii n-au vicii, nu fură și își iubesc patria ca noi, prostimea. Cum ajung în politică și în administrație, încep și ei să fure și își iubesc patria altfel decât noi: mai sofisticat, mai condiționat, mai teoretizat.
Îmi permit să mai citez din Caragiale, despre intelectuali: „Intelectualii! Iată un soi prețios de cetățeni, de lipsa căruia patria noastră nu se poate plânge. Slavă domnului! avem destui”. Și mai departe: „Azi, mai mult ca totdeauna, la noi mai mult decât oriunde, intelectualii sunt, am putea zice, inspiratorii, diriguitorii opiniei publice, mai ales când e vorba de mișcarea „culturală”. Ei fac ploaie și vreme bună, ei tarifează prețurile succeselor și decernă laurii, ei condamnă, îngăduie sau încununează – în literatură, în teatru, în arte, în științe, în fine în tot: ei! ei, intelectualii”!
„Detașamentul de șoc” al intelectualilor care-și iubesc altfel patria decât noi, prostimea, sunt analiștii politici, comentatorii politici și jurnaliștii de la televiziunile naționale independente. Aceștia se circumscriu perfect definiției pe care Caragiale a dat-o intelectualului: „Omul care desprețuiește orice ocupație de imediată utilitate și pentru el, și pentru lume și se dedă la nobila profesiune de gânditor – se numește un intelectual”.
Seară de seară, la ecranele azurii, apar aceleași mutre care „se dedau la nobila profesiune de gânditori”. Ei ne învață cum să ne iubim Patria. Ei nu fură, ca politicienii, ci altfel. Cum? Mai sofisticat.
De ce m-am amintit de Caragiale?
Pentru că e căldură mare, dom`le, iată de ce…
