Câteva sondaje arată o popularitate de 1,7% pentru Andrei Năstase și o susținere a unionismului de 34%. În cifrele astea se găsește problema blocului ACUM, cât va mai exista
Motive de ceartă sunt destule: Andrei Năstase a pierdut alegerile pentru primăria Chișinăului în fața socialistului Ion Ceban, Maia Sandu a declanșat o criză care a debarcat blocul ACUM de la guvernare. Maia Sandu a introdus în discursul ei acuzațiile conform cărora cât a fost ministru de Interne Andrei Năstase a preluat schemele de trafic și contrabandă (Dodon a declarat că ar exista filmări cu Năstase încasând genți de bani numerar). Andrei Năstase a ieșit și a spus că blocul ACUM a fost făcut pentru alegerile parlamentare, dar că pe viitor PAS și PDA ar putea merge fiecare pe drumul său – mai ales că Năstase ar vrea să candideze la alegerile prezidențiale de anul viitor.
Câteva sondaje arată o popularitate de 1,7% pentru Andrei Năstase și o susținere a unionismului de 34%. În cifrele astea se găsește problema blocului ACUM, cât va mai exista.
PAS și PDA sunt partide fără doctrină și fără o direcție clară. Pentru PDA scopul declarat (încă de pe când erau un comitet coordonator de proteste și jurau că nu se transformă în partid) a fost îndepărtarea de la putere a lui Vlad Plahotniuc. După ce s-a întâmplat asta au cam rămas în aer din punct de vedere doctrinar și al discursului politic. Andrei Năstase este un tip care transmite o gălăgie confuză, nici urmă de mesaje politice.
Un exemplu: lupta cu ”oligarhul” – ceea ce este o tâmpenie absolută care reflectă confuzia lingvistică și implicit a ideilor. ”Oligarhia” este sistemul politic în care conduc puțini oameni puternici, iar puțini sunt mai mulți decât unul singur (diferența dintre despotism, triumvirat, oligarhie stă în numere, mici, dar mai mult decât unul). ”Oligarhul” este un concept politic rupt de realitate, nu are cum să existe un singur oligarh, întotdeauna sunt mai mulți. Dacă ar fi să vorbim serios Vlad Plahotniuc ar fi fost dictator, despot sau tiran, dar nu singurul și unicul ”oligarh”. Când auziți vreun politician, jurnalist sau expert care vorbește despre ”oligarhul” Plahotniuc puteți fi siguri că nu face altceva decât să scoată aer pe gură.
De ce ”oligarhul” și nu ”oligarhia”? Pentru că o luptă cu ”oligarhia” ar fi presupus o listă mai lungă de nume, iar Andrei Năstase în esența lui este un om foarte fricos. S-a temut să-l desemneze pe Plahotniuc drept dictator, despot sau tiran – ar fi fost mult prea personală chestiunea și risca să fie trăznit serios. Așa s-a preferat formula ambiguă ”oligarhul” – pe care foarte mulți dintre cetățenii Republicii Moldova nici nu au înțeles-o, habar nu aveau ce înseamnă ”oligarh”, pentru 99% a fost un cuvânt nou și ciudat care îl desemna pe cel mai nepopular politician.
Cum spuneam, activitatea politică a lui Andrei Năstase a fost dominată de frică și confuzie. După îndepărtarea ”oligarhului” a rămas fără obiect de activitate și nu a reușit să facă nimic altceva decât gălăgie. În schimb Maia Sandu a fost mai orientată: după victoria împotriva despotului (pentru că există diferențe între dictator, tiran și despot, iar eu cred că Plahotniuc se califică cel mai bine pentru funcția de despot, dar asta e altă discuție) a preluat un discurs reformator și pro-european. Doar că are unele probleme. PDM al despotului Plahotniuc este un partid bine ancorat la Bruxelles, și nu doar prin intermediul câtorva eurodeputați români lăudați de presa de la Bcuurești, au contacte în mai multe zone. Însă problema cea mai mare este că UE traversează o perioadă de criză profundă, iar Franța și Germania se chinuie să cârmească UE spre Rusia. În aceste condiții pentru Republica Moldova se prefigurează un viitor în siajul Moscovei. Nici nu mai poate fi vorba de extinderea UE spre est și am mari dubii că Parteneriatul Estic va fi ceva mai mult decât o proză anostă. Cu poziția pro-UE de fapt Maia Sandu a încălecat o mârțoagă chioară și șchioapă. În ceea ce privește proiectul reformării Republicii Moldova am văzut anul acesta cam ce a putut face Maia Sandu.
Prin comparație Igor Dodon și socialiștii lui au cam toate atuurile. Au o doctrină cu mare priză la votanții din Republica Moldova – nu contează că promisiunile nu vor putea fi îndeplinite, votanții sunt mințiți frumos cu tone de măsuri sociale. Dodon are la Moscova un partener geopolitic zdravăn, cam lipsit de fonduri dar agresiv și hotărât. În plus Dodon deține și toate pârghiile puterii de la Chișinău plus o rată ridicată de susținere în rândurile votanților, mult peste Maia Sandu, în vreme ce Andrei Năstase se situează ferm la coada clasamentului și face tot ce poate să rămână acolo.
Fără o doctrină politică clară (guvernarea Maia Sandu se apucase să-i jupuiască pe micii investitori!), fără un partener geopolitic asumat (nu este clar dacă mai e valabilă doctrina ”fără geopolitică”), cu o popularitate în scădere cei doi parteneri Maia Sandu și Andrei Năstase au găsit soluția: să se certe și să se amenințe cu ruperea parteneriatului! La omul sărac nici boii nu trag.
Pentru România situația este cât se poate de veselă. Partenerul PNL aflat la guvernare este Andrei Năstase și tot ce lipsește e să fie scurse în presă filmările anunțate de președintele Dodon. Încă o dată formula parteneriatului exclusiv în Republica Moldova se dovedește falimentară, dar bineînțeles că nimeni nu va fi făcut răspunzător. Ludovic Orban va avea cât de curând probleme mult mai mari decât parteneriatul cu Andrei Năstase. Ideea este că România nu mai contează la Chișinău zilele astea și că s-ar putea să avem parte de o ”surpriză” majoră cât de curând cu o vizită a lui Dodon la București, ca să fie tacâmul complet.
Din tot amestecul ăsta de confuzie și lipsuri doctrinare rămâne un ghiocel pricăjit: 34% dintre cetățenii Republicii Moldova ar vota pentru unirea cu România. Un bazin electoral zdravăn pe care nimeni nu îl poate exploata.
Sursa: http://moldnova.eu
