Am auzit zeci de poveşti de groază despre cum erau prelucraţi intelectualii moldoveni (adică cei care se considerau români) din R. Moldova în beciurile acestei înspăimântătoare instituţii de mutilare psihică, dar sunt şi mai multe cazuri, poate şi mai tragice, despre care cei care au avut de pătimit pur şi simplu nu vor să vorbească. De câţiva ani încoace, mă interesează foarte tare această temă şi pentru a trage cortina de pe ea m-am întâlnit cu foarte mulţi scriitori, pictori sau actori basarabeni. Scopul pentru care i-am contactat a fost să le iau nişte interviuri ca, ulterior, să le public într-o carte. Ceea ce am constatat, în urma acestor întâlniri, e că cei mai mulţi dintre ei pur şi simplu evită să discute despre acest subiect, fără să-mi dea, în schimb, nişte explicaţii cât de cât plauzibile. Deveneau foarte volubili când venea vorba despre relaţia scriitorului cu cititorii lor sau despre profunzimea scrisului lor şi foarte taciturni atunci când mă întorceam la acest subiect. Îl ocoleau, considerându-l neimportant. Totuşi, câţiva dintre scriitori au spart tăcerea şi mi-au povestit cu lux de amănunte despre cum au fost chemaţi la securitate şi despre ceea ce li s-a întâmplat în birourile sufocante (la figurat, că la propriu erau chiar foarte moderne) din clădirea aia posomorâtă din coasta Universităţii Tehnice. Nu pot să nu-mi exprim admiraţia faţă de scriitorii Vladimir Beşleagă şi Lucreţia Bârlădeanu care mi-au povestit foarte multe detalii intime despre întâlnirile lor cu kaghebiştii. La fel şi scriitorul sau pictorul Igor Isac care mi-a mărturisit că, pentru a scăpa de securitate, fusese nevoit să simuleze nebunia şi să se interneze la ospiciu. Totuşi, numărul celor care au refuzat să-mi răspundă la întrebări prevalează asupra celor care nu s-au temut să-şi deschidă sufletul. Printre cei care mi-au închis uşa în nas sunt şi scriitori, şi actori foarte cunoscuţi ai vieţii culturale şi publice din R. Moldova. Nu-i acuz, Doamne fereşte. E libertatea fiecăruia de-a aborda sau nu un anume subiect. De asemenea, nici cartea mea nu se vrea a fi un rechizitoriu. Mai degrabă am încercat să înţeleg ce se întâmplase în acea epocă şi cum puteai să faci literatură ştiind că există această terifiantă instituţie de tortură psihică. Acum când cartea asta de interviuri e gata, m-am confruntat cu o altă problemă: nu pot găsi o editură care să mi-o publice. Toţi editorii cărora le-am propus-o mi-au dat nişte răspunsuri evazive.
Eu, personal, am fost contactat de două ori de securişti. Prima dată, eram student în anul întâi, când am fost chemat în biroul decanului, unde mă aştepta un tânăr chipeş, care a început să mă ia la întrebări, îl interesa foarte tare de unde sunt şi ce cărţi citesc. Din una în alta, mi-a propus să continuăm discuţia în aceeaşi zi, după ora 5 seara, în incinta Muzeului de Arte, că ar vrea să-mi propună ceva foarte important, dar nu mi-a zis ce. În după-amiaza aia m-am făcut criţă, împreună cu prietenii mei, şi nu am mai mers la nicio întâlnire. Iar de atunci nu l-am mai întâlnit niciodată pe tipul ăla (sau pe alţi angajaţi ai KGB-ului) şi aşa şi nu am aflat ce ar fi vrut să-mi propună. În schimb, la câţiva ani după căderea Uniunii Sovietice, iar asta se întâmpla prin 1995, doi tipi (unul dintre ei era student la Sociologie) m-au găsit la Braşov şi m-au invitat într-un bar la o bere, unde mi-au propus să colaborez cu securitatea moldovenească. Pentru că i-am refuzat, m-au înşfăcat de păr şi au început să mă trântească cu capul de masă. Nici nu mai ţin minte cum am scăpat din mâinile lor, dar ştiu că am ieşit din bar cu faţa năclăită de sânge. Şi mai ştiu că tipii ăia mă ameninţau că, pentru că am refuzat să lucrez cu ei, o să mă găsească într-o bună zi şi o să mă facă terci.
Iată de ce, până o să-mi dea de urmă, vreau neapărat să public această carte de interviuri despre KGB.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
