Cazimir Țino: R. Moldova și războiul din Ucraina

Sine ira et studio

Timp de circa 30 de ani, ”republica” Moldova a trăit jucând la dublu. Ba că a fost ”vițelul blând” sugând la două vaci (Estul și Vestul), ba că a jucat cartea integrării europene – sincer sau prefăcut, după cheful regimului la putere – , ba căutând supunerea și integrarea în ”ruskii mir”… Majoritatea conducătorilor vremelnici ai acestei țări artificiale, din 1991 și până acum, au încercat fie să joace la două capete, fie să ”rezolve” problemele pe varianta struțului care, băgându-și capul în nisip, se preface că nu există aceste probleme.

De la 24 februarie 2022, lucrurile s-au schimbat. Și nu datorită Chișinăului, ci unui context internațional în care RM nu are niciun cuvânt de spus. Așa se întâmplă cu țările mici, sărace și – în cazul RM – artificial fondate. Succesiunea evenimentelor i-a găsit nepregătiți pe liderii de la Chișinău. Așa încât aceștia au fost reactivi, nu proactivi. Și, de aproape un an jumate de război în coasta țării, RM se vede pusă în situația de a ”ține partea” unuia sau altuia dintre beligeranți. Situație pe care a evitat-o, cu mai mult sau mai puțin succes în 30 de ani, și cu care încă nu se simte confortabil.

Măsurile pe care actuala conducere le-a luat în acest timp au fost, cum am spus, reactive. Și luate neconvingător uneori, și cu jumătăți de măsură. (Exemplu concret: Chișinăul se retrage din Adunarea interparlamentară a CSI, dar nu și din CSI în sine. Și nu se explică diferența dintre aceste două structuri, cu subiect și predicat. De ce? Pentru ca fiecare să înțeleagă ce vrea! Ipocrizie duplicitară). Să ne înțelegem asupra unui punct: și comuniștii lui Voronin, și socialiștii lui Dodon, și liberalii lui Ghimpu, și liberal-democrații lui Filat, și albaștrii lui Plahotniuc, și galbenii lui Maia Sandu, cu toții sunt ”eiusdem farinae”. Adică, din același popor (român), din aceeași provincie (Basarabia), cu aceeași ”moștenire” istorică a anilor petrecuți în regimul de ocupație rus, de sorginte bolșevică. Carevasăzică, cu același ADN. Cu bune și cu rele. Dintre cele rele, se distinge pe primul loc poziția coloanei vertebrale: nu la toți, dar la un procent dureros de mare. Să comparăm: verticalitatea ucrainenilor, polonezilor, balticilor (sau, mai departe de noi, a corsicanilor, irlandezilor sau bascilor) cu verticalitatea românilor (din RO sau din RM), sau a altor neamuri de prin sud-estul Europei… Avem așadar ce învăța de la cei enumerați mai sus – și asta o spun cu tristețe (mi-aș fi dorit să fie altfel). Simplist formulat: fiecare popor (sau segment din el) are conducătorii pe care îi merită. Pentru România, cele de mai sus sunt la fel de valabile.

Acum: realitatea geopolitică face ca încleștarea dintre Occident și Rusia să pună micul stat RM în poziția de ”take a part”. Adică de a alege o tabără. Explicit, clar și asumat. Nu este cea mai comodă conjunctură pentru decidenții moldoveni ai momentului, dar nu au ce să facă. De aceea, în ultimul an jumate, atitudinea și acțiunile celor de la putere au fost în general corecte, dar reactive, nu proactive. Adică au (re)acționat la situații întâmplate în afară, iar nu ca preîntâmpinare a lor. De aceea, și rezultatele acestor acțiuni sunt cu consecințe îndoielnice.

Se prefigurează în prezent, mai ales după desființarea partidului Șor, două tabere (nimic nou!). Una pro-est (pro-Rusia), în care PCRM, PSRM, P Șor, P Nostru și alte câteva se vor topi într-o construcție politică comună (gen, dar nu neapărat, P. Renaștere), și alta pro-vest (dar nu neapărat pro-română). Aceasta din urmă, recunoscută ca atare în persoana PAS, neavând la moment aliați suficient de puternici cu care să poată garanta o coaliție ulterioară care să rămână la putere după 2025. Deși multora de aici, atât de la stânga cât și de la dreapta spectrului politic nu le place această separare a apelor.

Războiul din Ucraina declanșat de invazia rusă a forțat, practic, împărțirea ”no man’s land”-ului dintre Occident (NATO, UE) și Rusia între aceste două puteri. Bielorusia este absorbită cu totul de Moscova în așa-zisa ”uniune statală”. Azerbaidjanul gravitează în jurul Turciei, la rândul ei extrem de duplicitară între Est și Vest. Armenia a mizat pe cartea rusă (CSI, Uniunea Economică Eurasiatică) și a pierdut. Cu Ucraina lucrurile sunt clare deja.Georgia încearcă un neghiob joc dublu, similar Chișinăului de odinioară, care nu o va duce nicăieri. Iar Moldova se aliniază Vestului, cu jumătate de gură și cu viteza melcului, deranjată de faptul că trebuie să ia decizii ferme, clare, curajoase. Ceea ce până acum nu i-a fost în fire.

RM este prinsă geopolitic între România (deci NATO și UE) și Ucraina (care va câștiga războiul și se va integra Occidentului). Este doar o chestiune de timp și de costuri. Există trei impedimente: situația separatiștilor din Transnistria, autonomia găgăuză și un segment deloc de neglijat: rusofili, nostalgici, victime colaterale ale tranziției. Cu o Ucraină victorioasă și eliberată (în următoarele 12 luni), va fi rândul Chișinăului să mute pe tabla de șah a diferendului transnistrian. Există în prezent o fereastră de oportunitate uriașă, pe care autoritățile constituționale nu ar trebui să o rateze. Dimpotrivă: să o folosească în propriul avantaj pe fondul înfrângerii Rusiei, a disponibilității de ajutor a Kievului și pe fondul slăbiciunii regimului criminal separatist de la Tiraspol. Cu autonomia găgăuză se poate rezolva simplu, prin înscrierea în Constituție a caracterului național al Statului și prin revenirea la județe. Am mai scris despre asta. Ceea ce se cere actualei conduceri este: viziune, echipă, curaj. În ce măsură aceste trei elemente sunt sau nu caracteristici ale actualei puteri – asta lăsăm la aprecierea fiecăruia…

RM a obținut statutul oficial de stat candidat la UE datorită conjuncturii din Ucraina. Dacă va fi să se înceapă negocierile de aderare, acestea se datorează, pentru Chișinău, tot Ucrainei – iar nu meritelor proprii. Datorită poziționării geografice, RM este în prezent la pachet cu Ucraina – după ce, cu ani în urmă, a ratat atașarea la pachetul Balcanilor occidentali. Cu o previzibilă victorie a Kievului – chiar dacă pe termen mediu -Moldova va fi inclusă, până la un punct, în toate planurile de apropiere/integrare în structurile europene. Din nou, viitorul ei va fi trasat de factori și actori externi. Desigur, este pozitiv faptul că actualmente la putere este conducerea actuală, cu viziuni și tendințe pro-vest. De văzut dacă aceasta își înțelege rolul și jocul pe care trebuie să-l facă pentru a rămâne la putere, absolut necesar într-o coaliție peste doi ani. Personal, am îndoieli, dar nădăjduiesc să mă înșel în pesimismul meu și să se demonstreze contrariul.

În concluzie, războiul de agresiune al Moscovei în Ucraina i-a găsit nepregătiți pe actualii guvernanți (și i-ar fi găsit nepregătiți pe oricare alții), iar aceștia au acționat reactiv, tardiv și cu jumătăți de măsură – chiar dacă deciziile lor au fost fundamental corecte. Tăvălugul istoriei nu ține însă cont de valoarea (sau non-valoarea) decidenților politici, și obligă la decizii rapide și cu bătaie lungă. Când ți-e lumea mai dragă! Până la urmă, de la nivel individual la nivel statal, totul e o chestiune de alegere. Asumată, argumentată, cântărită. Exact cu aceste aspecte clasa politică moldovenească nu s-a familiarizat, în general, din 1990 până acum. Îi vine greu astăzi să facă asta, și e omenește de înțeles. Dar timpul nu mai are răbdare. Și nici Istoria. Ca de obicei, soluțiile cele mai bune sunt și cele mai simple. Dar tocmai pentru că sunt simple, mulți nu le văd. Și, de aceea, rămâne de aplicat dictonul Vox Populi… Cu toate consecințele, bune sau rele. Alegerea, în ultimă instanță, îi aparține poporului român din ceea ce astăzi este Republica Moldova.