Cazimir Țino: Recensământul – între necesitate și falsificare

Sine ira et studio

La 28 august a început în RM un recensământ de probă (al populației și locuințelor) care se va desfășura până la 10 octombrie, în 11 localități. Acesta pregătește de fapt recensământul propriu-zis, programat pentru trimestrul II din 2024 (probabil în aprilie sau mai). Deși poate părea un subiect mai puțin incitant, nu este totuși unul lipsit de importanță. Dimpotrivă! Este radiografia – teoretic, foarte exactă – a unui moment în timp. Și care se repetă la fiecare 10 ani sau, în unele state occidentale, chiar odată la 5 ani. Care moment poate surprinde situația populației și locuințelor sau – în cazul recensămintelor generale agricole – situația suprafețelor agricole și a șeptelului.

În Basarabia, putem periodiza recensămintele populației în trei mari perioade: în perioada românească, apoi în cea de ocupație rusească (1812-1917; 1940-1941; 1944-1991), în sfârșit în perioada contemporană a independenței RM. Înainte de a le trece însă în revistă, să menționăm că în mai 1812, în momentul primei răpiri a Basarabiei sub cizma rusească, teritoriul proaspăt anexat avea o suprafață de 44.422 kilometri pătrați, pe care trăia o populație de aproximativ 483.000 de locuitori, majoritatea români (mai exact, 86%), urmată de minorități de ucraineni, tătari și romi. Numărul de ruși, găgăuzi și bulgari era neglijabil, dat fiind că Imperiul Țarist a început colonizarea acestora după 1812, mai ales în Bugeac, prin alungarea tătarilor de acolo.

Primul recensământ românesc s-a desfășurat în 1838, sub regimul Regulamentelor Organice. Acesta nu a acoperit însă și Basarabia, deja ocupată. În schimb, al doilea recensământ românesc, cel de la 1859, a acoperit și sud-vestul Basarabiei. Mai exact, județele Cahul, Ismail și Bolgrad, recuperate pentru Principatele Unite Române în 1856. Urmează în 1897 primul (și singurul) recensământ țarist, acoperind și gubernia Basarabiei. Revenită în 1918 la trupul Țării-mame, Basarabia cunoaște două recensăminte în cadrul Regatului României: în 1930 și în 1941. Acesta din urmă a fost efectuat pe 6 aprilie, înainte de eliberarea Basarabiei din 22 iunie. Dar în toamna lui 1941 recensământul a fost extins și în teritoriile românești de răsărit dezrobite, iar în decembrie 1941 chiar și în întreaga Transnistrie, până la Bug.

Urmează apoi, pentru RSS Moldovenească, alte patru recensăminte sub ocupație sovietică: cele din 1959, 1970, 1979 și 1989. Fiind organizate de un regim de dictatură, rezultatele acestota trebuie luate cu maximă precauție. Să notăm că, în plus față de acestea, putem lua în considerare alte patru recensăminte sovietice anterioare, însă doar pentru Transnistria: cele din 1920, 1926, 1937 și 1939. Și, referitor tot la Transnistria: autoritățile ilegale de la Tiraspol au organizat și ele două recensăminte: în 2004 și 2015, ale căror rezultate, în special în privința elementului românesc din regiune, trebuie luate cum grano salis.

În Republica Moldova factice independentă s-au organizat până acum două recensăminte: la 5-12 octombrie 2004 și la 12-25 mai 2014. Așadar, cel din primăvara lui 2024 va fi cel de-al treilea. Să notăm în treacăt evoluția etniilor română și rusă din 1989 și până acum: în 1989: români 64,52%, ruși 12,96% (inclusiv Transnistria); în 2004: români 71,49%, ruși 9,39% (inclusiv Transnistria); în 2014: români 69,00%, ruși 7,20% (inclusiv Transnistria). În cifre, asta însemna, în 2014, 2.396.898 români și 250.144 ruși, atât la stânga cât și la dreapta Nistrului. Fără să punem la socoteală un procent de 14% care, în Transnistria, nu și-au declarat etnia (oare de ce?), respectiv alți 0,2% care s-au declarat, etnic vorbind… transnistrieni! Dăm aceste date și pentru mancurții de la dreapta Prutului (da, avem și noi așa ceva!) care bombăne împotriva reUnirii pe motiv că ”am băga astfel în țară milioane de ruși”. Fără cuvinte!…

Ultimul recensământ basarabean, cel din 2014, nu a fost scutit de controverse. Unele mari și cu argumente serioase, de luat în seamă. În primul rând, numărul nepermis de mare de persoane nerecenzate – circa 19% din totalul populației estimat!. Apoi, numărul suspect de mic de persoane care au fost înregistrate ca români (7%), mai degrabă decât moldoveni (75,1%). Amintim că o scurgere de informații în presă, la 2 ianuarie 2015, dădea un procent nu de 7%, ci de 23,8% români! Este adevărat că Biroul Național de Statistică a dezmințit aceste informații, dar credibilitatea acestuia era deja afectată. (Procentul de etnici români ce l-am dat mai sus, de 69% în 2014, este evident inferior celui de 75,1 + 7 = 82,1%, și se datorează amalgamării datelor din Basarabia, 2014, cu cele din Transnistria, 2015). În sfârșit, ecartul enorm, de peste 3 ani, dintre data de referință a recensământului și data publicării datelor oficiale, ridică alte semne de întrebare serioase asupra corectitudinii culegerii și mai ales a prelucrării datelor.

Să sperăm că de data aceasta autoritățile de la Chișinău, și în primul rând Biroul Național de Statistică, vor evita căderea în ridicol. Pentru aceasta, corectitudinea și profesionalismul – de la cenzorii de teren și până la responsabilii ce verifică și validează datele finale – ar trebui să fie mai presus de orice îndoială. Cât vor fi din cât ar trebui, rămâne de văzut. Noi le urăm, sincer, succes!

Cele mai sensibile rubrici, dar absolut necesare, sunt trei și se bazează, toate, pe libera alegere a respondentului, fără nici o sugestie sau influență din afară. Acestea sunt:

A). Etnicitatea sau naționalitatea. Salutăm decizia BNS de a înlocui, în formularele de recenzare, sintagma ”naționalitate” cu cea de ”etnie”. Ni se pare mai corectă și mai clară. Naționalitatea este înțeleasă de mulți, mai ales sub influența termenului în franceză, ca cetățenie. Ori, cetățenia este o realitate administrativă și schimbătoare, pe când naționalitatea, în sensul de etnicitate, este o realitate naturală, organică și deci neschimbătoare. Nu pot să fiu azi, etnic vorbind, român, iar mâine să fiu italian. Pot doar să obțin cetățenia italiană (și să fiu deci cetățean italian de origine etnică română), ba pot chiar să renunț la cetățenia română și să rămân doar cetățean italian. Dar rămân tot român, ca etnie sau popor căruia îi aparțin prin naștere, prin sânge, prin limba maternă. Și o notă interesantă: pentru prima oară, se permite declararea a două opțiuni ale etniei aparținătoare (și nu obțiuni, cum greșit au scris în română cei de la BNS!). Ca exemplu, dacă X are o mamă de origine rusă și un tată de origine romă, atunci X se poate declara și rus, și rom. Ba chiar și moldovean (este dreptul liber și garantat al fiecăruia!) dacă nu are simțul nici al istoriei, nici al ridicolului. În fond, și în România sunt unii care la recensământ s-au declarat daci…

B). Limba maternă, în tandem cu limba vorbită de obicei. Și, în plus, cu limbile străine cunoscute. Este o abordare corectă, mai ales pentru Basarabia, unde unii vorbitori nativi de română comunică totuși, mai mult, în rusă. Nu mai vorbim de găgăuzii nativi din Comrat și împrejurimi (aproape pe cale să-și piardă limba maternă), iar exemplele altor minorități etnice ar putea continua. Să notăm că tot în 2014, în dreapta Nistrului, 56,7% au declarat ca limbă maternă, curios!, una inexistentă: ”moldoveneasca”. Pe când 23,5% și-au declarat ca limbă maternă româna. Sau 40,3% vorbitori nativi de română, versus 38,4% vorbitori de ”moldovenească”, dacă e să dăm crezare primei scurgeri de informații în presa din 2015.

C). Religia de apartenență. Aici lucrurile se complică puțin. Dacă este să folosim corect termenii atunci, cu referire la religia majoritară, aceasta este una singură: cea creștină. Ceea ce numim în limbajul curent ortodoxie, catolicism, protestantism, toate acestea sunt culte ale religiei creștine. Care culte se divid, la rândul lor, în diferite biserici, rituri sau asociații religioase. Exemplu: avem ritul latin al Bisericii Catolice din cadrul religiei creștine. Sau: Biserica Ortodoxă Română din Biserica Ortodoxă Universală de rit bizantin, din cadrul religiei creștine. Ori: asociația cultului Martorii lui Jehova, din cadrul cultelor (neo)protestante ale religiei creștine. Și tot așa. Mai mult, în Basarabia există înregistrate mai multe Biserici Ortodoxe (autentice sau închipuite, dar asta este o altă poveste). Păcat că în formularul BNS nu există o (sub)rubrică ce să specifice mai exact cărui cult, respectiv Biserici, aparține persoana recenzată. Din nou toți cei ce se identifică drept ortodocși vor fi băgați de-a valma într-un singur coș, indiferent că aparțin ortodoxiei autohtone românești sau celei venetice a Moscovei… Fără să mai vorbim de ortodocșii de stil vechi (lipoveni) sau de rămășițele altor schisme ale ortodoxiei basarabene din interbelic…

Ceea ce este însă important este conștientizarea necesității unui recensământ exemplar, indiferent cât ne-ar place sau nu, unora sau altora, rezultatele acestuia. Este esențial ca aceste rezultate să nu fie viciate de parti-pris-uri subiective. Și, pentru că o corectă și completă informare a opiniei publice este la fel de importantă, îndrăznim să facem referire la o abordare mai veche a trinomului român-moldovean-basarabean, ca o piatră de încercare de care nu vom fi scutiți nici de data aceasta. Explicațiile, aici (Cazimir Țino: Dodecalogul românilor basarabeni (ziarulnational.md))

Sursa: Ziarul Național