Sine ira et studio
Am arătat în episodul anterior de ce un referendum pe tema reUnirii Basarabiei cu România ar trebui organizat înainte de orice încercare de revizuire a Constituției (sau de schimbare a sa cu una nouă). În ipoteza unui rezultat favorabil al unui astfel de referendum, necesitatea unei Constituții cu totul noi, pentru o Românie reîntregită, s-ar pune cu celeritate. Totuși, în episodul de astăzi ne vom limita la o sinteză a prevederilor actualei Constituții moldovenești care ar trebui modificate și sancționate prin votul popular – adică prin referendum.
1). Caracteristicile statului: lipsește din Constituție caracterul național al statului. Atribut ce presupune existența unei națiuni titulare, majoritare și autohtone (băștinașe). Cum națiune moldovenească nu există, cum nu există nici limbă moldovenească (din punct de vedere științific, juridic, istoric), rezultă că statul Republica Moldova este un stat de națiune română. Nu trebuie să se teamă nimeni de caracterul național românesc devreme ce aceasta este realitatea de facto (trebuind dublată și de o realitate de jure), iar în Europa mai sunt astfel de exemple, și nu puține, ale unei națiuni titulare în mai mult de un stat.
2). Caracterul unitar, versus diviziunile teritorial-administrative autonome (gen Găgăuzia, Transnistria): poporul român din Basarabia trebuie să aibă dreptul de a decide dacă statul Republica Moldova trebuie să fie unul unitar – ceea ce ar exclude orice fel de autonomii pe criterii etnice, lingvistice, culturale sau religioase în care autonomia locală, bazată pe principiul subsidiarității, să fie egală pentru toți subiecții de drept, din Tiraspol în Ungheni și din Comrat în Dondușeni. Sau dacă, dimpotrivă, își dorește un stat federal, în care orice minoritate să aibă dreptul la autoguvernare pe un teritoriu autonom dat. Așa cum sunt Găgăuzia, Transnistria, așa cum mâine ar fi îndreptățiți să ceară autonomia lor, pe aceleași principii, bulgarii din Taraclia, ucrainenii din Râșcani sau romii din Soroca…
3). Forma de guvernământ: se consideră a priori că republica este definitiv stabilită, iar monarhia ține strict de istorie. Nimic mai fals! În documentele programatice ale Revoluției de la 1848 au fost nu puține voci care cereau monarhie ereditară cu Prinț străin (pentru a curma nesfârșitele lupte pentru domnie dintre marile Case domnitoare locale). Adunările ad-hoc din 1857 au întărit această cerere, pentru un Prinț ereditar ales dintre marile familii domnitoare ale Europei. Ceea ce s-a și realizat la 10 mai 1866, când Carol I de Hohhenzollern, depunând jurământul de credință față de țară și popor, a fost acceptat cu cvasi-majoritate de voturi printr-un plebiscit popular. Nu același lucru l-au făcut comuniștii ruși la 30 decembrie 1947, când ni l-au alungat pe Regele Mihai. La fel, regimul neo-comunist al lui Iliescu (sprijinit de FSN, actualul PSD) l-au alungat pe Rege a doua oară, în 1990, la fel de ilegal. În fine, pe scurt, niciodată din 1866 încoace nimeni nu a întrebat poporul român de la dreapta sau de la stânga Prutului ce formă de guvernământ își dorește. Și nu e drept! Dacă oamenii, în mod liber și conștient, vor vota pentru republică, foarte bine! Abia atunci această chestiune va putea fi rezolvată și închisă democratic. În care caz, același corp electoral va trebui să decidă dacă își dorește o republică parlamentară (cu președinte cu puteri limitate, ales de Parlament) sau o republică prezidențială (cu președinte cu largi puteri executive, ales de popor prin vot direct). Actualmente, RM (ca și România) este de facto o republică semiprezidențială, adică nici cal, nici măgar. În cazul în care Dumnezeu îi va da românului mintea bună, cea de pe urmă, iar acesta ar opta pentru revenirea la așezarea noastră firească – cea de monarhie ereditară – atunci ar trebui de asemenea de ales între două modele: cel liberal, al Constituției din 1923, și cel tradițional, al Constituției din 1938.
4). Vectorul geopolitic: Est versus Vest: ar trebui lămurit odată pentru totdeauna, iar un vot popular pe această temă ar lăsa fără drept de apel orice cârcotași ulteriori. Acest aspect, având ca idee principală aderarea RM la UE, se regăsește în necesitatea revizuirii obligatorii a actualei Constituții, conform prevederilor acesteia din art. 8, al.2). Același aspect al pregătirii aderării României la UE a făcut necesară revizuirea din 2003 a Constituției române. Trebuie spus clar, direct și onest: aderarea oricărei țări la Uniunea Europeană presupune automat un anumit transfer de suveranitate din capitala națională respectivă către Bruxelles. Și, din câte se vede, aceste cedări de suveranitate par a fi din ce în ce mai multe și mai serioase pe viitor, pe măsură ce UE tinde către o confederație de state. Sau poate chiar al unei federații, sub forma Statelor Unite ale Europei, cu o Constituție proprie. Nu spunem că acest lucru ar fi, în sine, unul bun sau unul rău. Dar e clar că ar fi altceva decât forma UE pe care și-au imaginat-o Părinții ei fondatori în 1950. Iar acest lucru trebuie adus, onest, clar și complet, la cunoștința tuturor cetățenilor interesați.
5). Neutralitatea RM: știm bine că așa-zisa neutralitate a RM este doar de formă. Ea nu a putut, ieri, să scutească RM de secesiune și nu va putea, mâine, să apere RM de agresiunea rusă, dacă muscalii ar ajunge la hotare. Știm și cine și de ce a trecut această prevedere iluzorie în Constituția din 1994. Iar o neutralitate reală ar presupune, pe de o parte, alungarea manu militari a trupelor ruse de ocupație din stânga Nistrului și din Tighina, ceea ce RM s-a sfiit feciorelnic să facă chiar și în aceste timpuri favorabile. Iar, pe de altă parte, ar presupune întărirea armatei prin niște cheltuieli enorme pentru o țară săracă precum RM. Cine nu crede, să verifice din surse deschise cât costă pentru statul elvețian neutralitatea reală al acestuia. Ceea ce se poate propune într-adevăr corpului electoral este renunțarea la conscripțiile anuale (adică la serviciul militar obligatoriu) și transformarea armatei într-una profesionistă, pe bază de contract. Și, desigur, aderarea la singura alianță militară care poate garanta real independența, suveranitatea și mai ales integritatea statului: Alianța Nord-Atlantică (NATO). Este bine să ai prieteni și aliați mari, bogați și puternici, dar în același timp este bine ca aceștia să fie departe, geografic vorbind. Căci atunci când am avut în coasta noastră un „prieten” mare, eram cât pe ce să fim asfixiați de îmbrățișarea lui…
6). În privința simbolurilor statului (drapelul, stema și imnul de stat): dacă drapelul este cel firesc, tricolorul, dacă stema este, de asemenea, naturală, nu același lucru putem spune despre imn. Același popor român de aici ar trebui să-și spună liber cuvântul asupra păstrării imnului actual (Limba noastră, cu versuri foarte frumoase și pe o melodie foarte potrivită, altminteri) sau revenirii asupra vechiului imn din timpul Renașterii naționale, Deșteaptă-te, Române!, care este totodată și imnul actual al românilor de la dreapta Prutului.
7). În privința limbii oficiale a statului: aceasta în sfârșit a fost recunoscută ca fiind româna. Această realitate trebuie însă întărită, ceea ce ar duce la revizuirea alineatului 2) al articolului 13 din Constituție. Limba rusă, care și-a pierdut statutul de limbă de comunicare interetnică prin căderea în desuetudine a Legii cu privire la circulația limbilor, trebuie să se bucure de aceleași drepturi ca oricare altă limbă minoritară (de pildă precum limba ucraineană, idiș, romani etc.). Inutil de subliniat că asta ar presupune și renunțarea la bilingvismul de facto, inclusiv la renunțarea traducerilor din română în rusă a tuturor documentelor oficiale ale administrației de stat – centrale și locale. Cu toate economiile financiare ce ar rezulta din această abordare.
Vom continua în episodul următor lista sintetizată a prevederilor constituționale ce ar fi necesar de modificat. Indiferent că ne convine o abordare sau alta, că suntem adepții unor principii sau altora, cine suntem noi să decidem, de capul nostru, în locul poporului suveran? Acesta are un drept legal și, totodată, o obligație morală: de a-și hotărî singur soarta, după o corectă și onestă informare, asupra tuturor aspectelor fundamentale care îi ghidează viața sa politică, economică, culturală. Asta cu atât mai mult, cu cât referendumul este un instrument comun, firesc și perfect democratic. Mai ales în Elveția, la care factorii politici de la Chișinău le-a plăcut mai mereu să se raporteze…
Sursa: Ziarul Național
