Dublă sărbătoare, dublă bucurie. Motive de petrecere sunt destule, doar oameni dragi să fie în preajmă, un strop de vin… dacă se poate roșu, dacă nu, e bun și dulce și multe, multe povești. Ce povestesc oamenii dragi când se întâlnesc la asemenea ocazii? În primul rând, despre toate realizările și apoi, după ce stropul de vin ajunge în circuitul sangvin, vine rândul dorințelor: mai vagi, mai îndrăznețe, concrete sau utopice, arzătoare sau mocnite. În Ajunul Crăciunului, oamenii își aduc aminte că există îngeri în cer care ascultă conversațiile acestea și care ulterior, după posibilități, încearcă să rezolve una-alta. De ce vorbesc adulții atât de rar cu îngerimea? De ce și mai ales când se opresc copiii din a dialoga cu entitățile înaripate, pe care în primii ani de viață le ascultă și le întreabă zilnic despre una, despre alta? Dar aceasta nu e singura capacitate pe care oamenii o pierd odată cu maturizarea. Sinceritatea, spiritul ludic, dragostea dezinteresată, prietenii imaginari, credința, toate acestea nu cresc împreună cu noi, ci se diluează în marea de influențe exterioare. Societatea, familia, sistemul de educație, vecinii, prietenii cu toții se străduiesc din răsputeri să îi „cizeleze” pe copii. Mai șlefuim aici, mai tăiem de dincolo, adăugăm ceva ce e la modă sau impus de norme, negăm tot ce e diferit, modelăm cu grijă, până când nici nu mai recunoști persoana inițială. Părinții sunt primii care simt acut această nevoie de a interveni. Părinții îi îndrumă pe copii, îi îndreaptă, le arată calea, îi conving, îi „scutură” atunci când întâmpină rezistență, îi pedepsesc pentru că le vor binele, îi obligă să intre în normalitate, sunt disperați când copilul știe, simte și se comportă altfel și îi pun diagnosticul: a luat-o razna. Dar în cele mai multe cazuri, copilul se aliniază, se conformează, defilează în rând cu lumea și atunci părinții sunt tare mândri: „am reușit, l-am educat, l-am făcut om între oameni!”. Dar oare chiar așa să fie? Oare atunci când a venit pe lume nu a fost deja o ființă minunată? Pentru ce atâta înverșunare? Nu poți repara ceva ce nu e stricat. Nu poți perfecționa ceva ce e deja perfect. Copiii noștri vin pe lume înzestrați cu daruri de la Dumnezeu, dar noi ținem neapărat să-i formăm și să-i înzestrăm cu „virtuți” umane. Îi învățăm să fie competitivi și ei astfel uită încet-încet să-și iubească aproapele, văzând în fiecare individ un posibil adversar. Îi învățăm să prospere material și astfel ei se îndepărtează de adevăratele bogății omenești: solidaritatea, caritatea, cinstea, bunătatea. Îi învățăm să se descurce, să lupte, să se adapteze, să „devină”. Acolo, undeva, pe acest drum copiii se opresc din a vorbi cu îngerii pentru că sunt prea ocupați cu devenirea lor. Dragi părinți, astăzi e Ajunul, un moment în care redevenim cu toții copii: împodobim bradul, îl așteptăm pe Moș Crăciun, aprindem o lumânare, spunem o rugăciune. Avem, astăzi, ocazia să restabilim acea legătură spirituală pierdută în avalanșa de griji, rate, încruntări, nesiguranțe, frici, preocupări. Sărbători fericite!
