Mai grav e cu cei care, sub semnătură proprie, fac din indispoziţie, ură şi demolare o profesie. Fie că s-au aliniat, disciplinaţi, unei tabere cu agendă fixă, fie că vor palida glorie de a atîrna cu maxilarele încleştate de haina gloriilor reale, fie că au ulcer, fie că n-au nimic de spus dacă n-au ce înjura, ei umplu paginile cîtorva gazete cu fierea meschină, previzibilă a unor idiosincrasii mlăştinoase. Trăiesc de la o zi la alta cu ochii pe uliţă. Iar cînd le trece pe dinainte „duşmanul“, se grupează năvalnic într-o cohortă de lătrători isterici. Asta e „slujba“ lor. Cu asta se ocupă. Altă treabă nu par să aibă.
Cum ar trebui să arate, totuşi, într-o ambianţă normală, exerciţiul – atît de necesar – al spiritului critic? Nu vorbesc de jurnaliştii care au tirul fixat pe Guvern. Cîştigă şi ei o pîine, iar Guvernul oferă, slavă Domnului, materie primă pentru un secol de furie. Vorbesc însă de cei care îşi întreţin umorile sumbre încercînd să producă fisuri în mantaua cîtorva personaje notorii, fie ele antipatice sau mai puţin antipatice, dar care şi-au cîştigat, prin prestaţia lor civică şi profesională, dreptul de a fi trataţi cu un minim respect. O regulă de bun-simţ ar fi aceasta: ca să conteşti statutul cuiva, trebuie să ai tu însuţi un statut. Să exişti. Să pui, la o adică, ceva pe masă. Nu orice nubilă ţanţoşă poate ieşi la portiţă ca să bombăne genunchii Ginei Lollobrigida. E nevoie de un dram de îndreptăţire, de oarecare acreditare: să fii măcar Miss Ferentari, sau Miss Tecuci! Altfel, asistăm la un spectacol ridicol, în care se dă cu golul în plin, cu cvasi-nimicul în ceva consistent. Ca să demolezi o autoritate, trebuie să fi cîştigat, la rîndul tău, o autoritate cît de cît comparabilă. Despre cineva care a tradus în limba română Platon, Heidegger şi Schelling, care a oferit o ediţie critică a lui David Armeanul (ultimul comentator grec al lui Aristotel), care a scris cîteva cărţi de filozofie originală şi a marcat cel puţin o generaţie cu Jurnalul de la Păltiniş şi cu Epistolarul, despre cineva care a întemeiat o editură prestigioasă cum este Humanitas şi a format cîteva serii de studenţi prin prelegerile sale universitare, despre cineva de genul ăsta nu se poate pronunţa, cu o nonşalanţă de bistrou, orice scrib nărăvaş, incapabil să sară peste propria lui umbră. O carte de interviuri (care trăieşte în primul rînd prin cei intervievaţi) nu e o carte de vizită suficientă pentru a intra pe scenă cu grimase jupiteriene. Autorul, mai curînd placid şi incolor pînă la o vreme, s-a descoperit brusc năpădit de hormoni. O unsuroasă poftă de succes (dacă nu cumva un oportunism servil) îl face să sară etapele şi să ridice sever degetul mai sus decît i-o îngăduie propria statură. Un altul, a cărui prestaţie publică se reduce la o carte de bombăneli acre plus o antologie de alte cîteva bombăneli, se mişcă şi el elastic prin peisaj, încercînd să-şi facă un portret prin mîzgălirea cîtorva portrete ceva mai curăţele. Îţi vine să întrebi: cine sînteţi fraţilor? În numele cărei isprăvi personale vorbiţi? De ce vă irosiţi tinereţile aruncînd, otrăviţi, cu praştia? Daţi-ne ceva! Altceva decît resentimentele dvs. ambalate „jurnalistic“ sau „sociologic“. Scrieţi ceva solid, impozant, pentru instrucţia şi plăcerea cititorilor. Ocupaţi-vă de înzestrarea proprie, nu de găurile din statuia altora! Mîrîiala nu e o specie a creativităţii. Regăsiţi-vă! Agitaţia dvs. bilioasă nu ajută şi, de fapt, nu interesează pe nimeni! Prin verdictele dvs. iritate, cei vizaţi nu pierd nimic, iar dvs. nu cîştigaţi nimic. Încercaţi, în sfîrşit, să existaţi! Şi dacă n-o faceţi, nu daţi vina pe cei care există deja. Nu vă stă în cale nimic, în afara propriei dvs. îndîrjiri. Vă războiţi cu „intelectualii lui Băsescu“? Să fim serioşi. Nici Liiceanu, nici Patapievici nu s-au inventat în 2005. Şi nu vor dispărea în neant după încheierea acestui mandat prezidenţial. Încercaţi o mică terapie prin umor: de ce să combateţi „găştile pentru“ întemeind, simetric, o „gaşcă anti“. Penser contre c’est penser comme! Adică cine se încăpăţînează să beştelească cade pînă la urmă exact în păcatul pe care îl reproşează celor beşteliţi: psihologia de haită, solidaritatea impură, iluzia puterii.
Sursa: Dilemaveche.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
