Cine-și mai amintește de bătrânul general sovietic?

Chiar dacă toată lumea îl cunoaște astăzi drept un personaj care emană nostalgie sovietică prin toți porii, și el, ca și noi, tot din părinți români s-a născut, purtând și nume de român. Bujeniță și Sârbu îi chema pe părinții săi, iar pe el l-a chemat, de la un moment dat, Voronin, ca pe tatăl său vitreg, activist de partid comunist.

Acum șase ani, bătrânul general sovietic era pe baricadele politicii de la Chișinău, iar numele său era pe buzele tuturor, de la elevi și studenți, până la funcționari și ambasadori străini. Sistemul pe care îl conducea atunci cu mână de fier, încă mai rezistă tuturor tentativelor de modernizare, după ce ani de-a rândul a comis acte de oribil răsunet împotriva propriului popor. Democrația, libertatea de exprimare, transparența, drepturile omului și alte asemenea valori, au fost călcate, cu ură de nomenclaturist, de cizma lui Voronin și a celor din anturajul lui. În același timp, partea trează (la propriu și la figurat) a societății, încerca din răsputeri să tragă un gât de aer proaspăt, slăbindu-și hățurile rutinare. În „era Voronin” s-au înființat și au înflorit cele mai importante ONG-uri promotoare ale valorilor democratice și europene. Inclusiv în dreapta Prutului, dar și mai departe, în vest, au fost înființate asociații, grupuri de inițiativă și mișcări îndreptate către un scop mare și lat: îndepărtarea bătrânului general sovietic de la putere.

Aveam impresia atunci, după 2001, că dacă pică generalul, pică și sistemul răului. Sau, cel puțin, începe să pice. Am avut, parțial, dreptate, pentru că ar trebui să fim orbi sau nesinceri pentru a afirma că n-am evoluat de atunci. Ar fi fost și culmea, după miliardele pompate în noi din toate părțile, mai puțin dinspre est, să nu facem și noi niște pași înainte. Ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri, însă, este că majoritatea pașilor au fost rezultatele unor șuturi în dos. Fie că acestea au venit de la occidentali, care nu s-au plictisit (încă) să ne arate din deget, chiar dacă resursele continuă să vină. Fie că au venit din est, când rușii ne-au impus renumitul embargou, care ne-a trezit la realitate, demonstrându-ne nouă înșine că standardele europene nu sunt imposibil de atins dacă ne propunem să exportăm producția. Oricum, aceste șuturi ne demonstrează că suntem o bucată de popor mai degrabă reactiv decât proactiv.

Caracterul nostru reactiv este speculat, astăzi, și de stângiștii de la guvernare, care și l-au însușit pe bătrânul general sovietic, la grămadă cu alaiul său altădată vesel. Procesul de „democratizare și europenizare” a PCRM are loc sub ochii noștri, chiar dacă pare greu de crezut. Primele semne de „europenizare”, în stil moldovenesc, desigur, ale bătrânului general sovietic, au fost date în 2005, când a fost semnat Planul de Acțiuni UE-RM. După care au urmat mai multe supărări, astfel încât am rămas din nou la cheremul chefului unui singur individ. Până de curând, cam prin mai 2014, când lucrurile au început să se înalbăstrească din nou pentru roșiaticii lui Voronin. Au continuat plecările interne către socialiști, democrați și alții. Pentru ca, în noiembrie 2014, „agitația electorală” a comuniștilor să desfășoare sub egida secerii, ciocanului și a steluțelor europene deopotrivă. La propriu și la figurat.

Astăzi îl vedem pe Voronin jucând rolul de portavoce a stângiștilor de la guvernare, care au dispărut rapid din spațiul public, ocupându-se, nu-i așa?, de „guvernare”. Îl auzim luându-i peste picior pe cei doi băieți teribili ai Kremlinului, Dodon și Usatîi, unul la cravată, altul la bustul gol. Îl mai auzim acuzând Rusia că intervine prea brutal în politica noastră internă, sau că opoziția trebuie să fie constructivă, nu să lupte împotriva propriei țări. Probabil că urmează o asumare publică și inechivocă a propriei românități și a vocației sale europene. Sau ar putea să tacă despre asemenea lucruri, pentru a evita o contopire și mai rapidă cu stângiștii europeni. Ne întrebăm cu toții, nu fără motiv, care va fi prețul pe care va trebui să-l plătim pentru asemenea galanterii deloc picante ale generalului. Picarea puținilor miniștri de ispravă? Amorțirea reformelor proeuropene? Sporirea corupției și a sărăciei? S-ar putea. Cert este că, la cum arată astăzi, Voronin din 2014-2015 pare mai mult o fantomă a lui Voronin din 2001-2009. Iar pe fundalul neofascismului rusesc și a mai tinerilor valeți putinieni, fantoma generalului nu pare să reziste prea mult rolului de supapă social-politică. Ceea ce nu poate însemna decât un singur lucru: radicalizarea părților și antagonizarea societății.