Fenomenul în sine este remarcabil, deoarece a favorizat apariția unor voci noi pe piața formatorilor de opinie „controlată” până atunci doar de editorialiștii din presa scrisă. Talk-show-urile însă, înțelese cam linear și rudimentar, fiind practicate fără discernământ pe toate canalele TV au creat un deficit de „cadre”, adică de analiști politici profesioniști din care motiv televiziunile, pentru a umple studiourile, au renunțat la criteriile de calitate invitând pe post persoane care nu au nici vocația, nici pregătirea profesională necesară. Mulți dintre cei care se autodeclară „analiști”, făcând naveta de la o televiziune la alta, sunt amatori și diletanți, „analizează” fenomenele la ureche, ca lăutarii care nu cunosc notele muzicale, sunt certați rău cu sintaxa, lexicul și ortoepia limbii române… În situații normale, acestor persoane le-ar fi interzise accesul la ecranele azurii.
Diferiți ca vârstă, cultură generală și stil de analiză ei au și biografii diferite: unii vin din presă, alții din sectorul nonguvernamental, alții de la catedrele de politologie ș.a.m.d. Poți să fii sau să nu fii de acord cu un I. Boțan, N. Chirtoacă sau C. Ciurea, dar ei sunt profesioniști, au dexteritatea necesară pentru o analiză științifică și de aceea titulatura „analiști politici”, alăturată numelor lor, nu sună strident și nefiresc. Există însă și altă categorie de autodeclarați „analiști”, care se prezintă drept independenți, dar practică fără jenă un partizanat politic deschis și agresiv. Majoritatea acestora vin din politică, având și „antecedente” politico-morale grave. Respectivii nu mai sunt „formatori de opinie”, ci manipulatori de opinie, iată de ce, mai în glumă, mai în serios, aceștia trebuie să-și declare identitatea politică și ideologică.
Să facem o paralelă cu situația din alte domenii. În societățile civilizate se consideră o practică normală ca demnitarii să-și declare averile, fiindcă lumea vrea să știe dacă cei ajunși în funcții plătite de la buget nu fură. Se consideră o practică civilizată ca și instituțiile media „să-și declare” patronii fiindcă, știind, de exemplu, cine-i patronul televiziunii, te poți proteja consumând știrile și comentariile, căci știi cine le plătește.
Analiștii politici – și cei cu ghilimele, și cei fără – nu sunt monitorizați de comisii de integritate și nici de… „fiscul” deontologic și de aceea nu fac „declarații de identitate” politică și ideologică și doar locul pe care i-l oferă moderatorul în studio sugerează vag zona politică și ideologică pe care o reprezintă. Asta însă e prea puțin și nu protejează publicul de actul subtil al manipulării prin nedeclararea identității în cauză. Publicul însă are dreptul să știe ce zonă politică reprezintă cei de la ecran. Așa cum un produs alimentar e însoțit de o etichetă pe care e indicată structura lui nutritivă, conținutul, cantitatea de calorii, grăsimi, data fabricării, termenul de valabilitate ș.a.m.d., la fel și televiziunile trebuie să-i „însoțească” pe analiștii din studio cu o scurtă fișă în care să se indice identitatea analistului: studiile, cărțile publicate, doctrina pe care o împărtășește, atitudinea față de guvernare, dar și față de Rusia, România și Europa. Prezentându-se această „declarație de identitate”, privitorii talk-show-urilor devin mai protejați, fiindcă știu de pe ce poziții sunt făcute. Când analiștii sunt scoși la ecran fără această „fișă de însoțire”, declarându-se drept independenți, ei nu mai sunt „formatori de opinie”, ci manipulatori de opinie. Nu zic că aceștia nu trebuie să fie invitați la talk-show-uri; e necesar, dar când chipul unui personaj din această categorie apare pe ecran, să fie vizibilă și titulatura „I. Cutărescu, manipulator de opinie”, ca să-l deosebim de analiștii politici adevărați.
Țara trebuie să-și cunoască „eroii”: cine sunt, ce hram poartă și cine-i plătește.
