Acest sătuc pitoresc l-am descoperit în primăvară, într-o zi posomorâtă cu ceaţă şi nori grei de ploaie, când am fost la jubileul de o sută de ani a Alexandrei Guştiuc, o bătrână respectată din satul Cotul Morii. Evenimentul avusese loc cu câteva luni înainte de producerea inundaţiilor. Atunci, nimeni nici nu se gândea că satul ar putea fi strămutat în doar câteva luni, că oamenii vor rămâne fără acoperiş deasupra capului, iar copiii care învaţă la şcoala din localitate se vor împrăştia prin întreaga ţară, în căutarea celui mai deosebit fruct – cartea.
Mai târziu, când a fost publicat în TIMPUL un text despre pericolul ce persistă în zonă, despre riscul de inundare a luncii Prutului, pentru că malul se surpă, nimeni nu s-ar fi gândit că, în mai puţin de trei luni, dezastrul se va produce. Deşi, după cum spun unii localnici din Nemţeni, inundaţiile au avut loc din cauza neglijenţei autorităţilor locale, şi nu din cauza malului, cert este că un întreg sat va fi strămutat, iar până când acest obiectiv va deveni realitate oamenii trăiesc în condiţii greu de imaginat. Astfel, după câteva luni, am redescoperit satul Cotul Morii, un sat în care suferinţa se îmbină cu speranţa, iar solidaritatea îşi dă mâna cu omenia.
La ultima vizită în Cotul Morii, am trecut pe la mai multe gospodării, ca să vedem în ce condiţii trăiesc oamenii de câteva săptămâni. Când plecam din ultima casă vizitată, o bătrână de peste drum, a cărei casă stă să cadă, ne-a întrebat cu voce de o tristeţe nemărginită: „Dar la mine nu intraţi?”. Eram grăbiţi şi am ignorat invitaţia bătrânei. A rămas singură în faţa casei distruse de viitură, petrecându-ne cu privirea. Oare mai stă bătrâna la poartă? Oare mai aşteaptă pe cineva să îi calce pragul?
