Credința

Citatul de mai sus, din pilda Semănătorului, ne arată că sămânța este cuvântul lui Dumnezeu, iar pământul este inima noastră. Fiindcă Apostolul Pavel când spune: „credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos" (Romani 10; 17), nu face altceva decât să întărească ceea ce Iisus Hristos a spus în pilda aceasta.

Chiar dacă Iisus i-a spus Apostolului Toma: „Fericit ești că ai văzut și ai crezut…” (Ioan 20; 29), nu înseamnă că din vedere e credința, fiindcă Toma înainte să se îndoiască de învierea lui Iisus, a auzit cuvintele Lui și L-a urmat, numărându-se între cei 12 apostoli. Trebuie să știm că din auzire vine, nu din vedere: „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11; 1). Și tot ea este cea care ne transformă din robi ai lui Dumnezeu, în fiii Lui: „Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză, căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus” (Galateni 3; 25-26).

De aceea este considerată cea dintâi virtute teologică. Începem prin credință, continuăm nădăjduind în Dumnezeu și toate le vom împlini în dragoste. Credința este începutul, iar dragostea este la urmă și este fără sfârșit. Apostolul Pavel, scriindu-le creștinilor din Efes, a subliniat faptul că cei cu credință bună ajung la dragoste: „Drept aceea, şi eu auzind de credinţa voastră în Domnul Iisus şi de dragostea cea către toţi sfinţii” (Efeseni 1; 15).

Însă dincolo de faptul că prin credință punem început mântuirii noastre și că ea vine din auzirea cuvântului lui Dumnezeu, trebuie să știm care sunt faptele ei. E credința suficientă? De vreme ce Sfântul Apostol Pavel spune „credinţa este lucrătoare prin iubire” (Galateni 5; 6), iar Sfântul Apostol Iacov ne atenționează: „credinţa: dacă nu are fapte, e moartă”, fiindcă spune mai departe: „Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură.” (Iacov 2; 17, 19). Deci adevărata credință aduce cu ea împlinirea voii lui Dumnezeu. De aceea a spus Iisus: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu” (Ioan 14; 23).

Astfel adevărata credință este din auzire și aduce roade prin împlinirea cuvântului lui Dumnezeu. De aici cunoaștem credința. Și chiar dacă omul este liber să accepte sau nu cuvântul lui Dumnezeu, puterea de a rămâne nestrămutat în credință e pe de o parte în lucrarea noastră, pe de alta în întărire de la Dumnezeu. Suntem datori să ne rugăm pentru întărirea credinței noastre, așa cum a făcut-o tatăl fiului lunatec: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” (Marcu 9; 24). Fiindcă noi avem dorința de a crede, și ține de noi să primim cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre, însă Duhul Sfânt e cel care ne dă putere. De aceea Apostolul Pavel spune că între roadele Duhului e și credința: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa” (Galateni 5; 22).

Iisus Hristos după înălțarea la cer și realizarea obiectivă a mântuirii noastre, L-a trimis pe pământ pe Duhul Sfânt ca să ne sfințească și prin lucrarea lui să ne însușim mântuirea. De aceea, spune Biblia, că după venirea lui Iisus nu vom mai fi judecați în funcție de faptele legii celei vechi, ci după credința noastră: „Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii, nimeni nu se va îndrepta” (Galateni 2; 16) – „Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos" (Ioan 1; 17).
Păcatele împotriva credinței sunt: necredința, încrederea prea mare în bunătatea lui Dumnezeu – până la nepăsare, vrăjitoria, superstiția, mersul la ghicitori.

Să ne întărim în credință și să avem o credință lucrătoare în iubire, căutând să împlinim toate cuvintele pe care ni le-a lăsat nouă Domnul nostru Iisus Hristos, având pururea cu noi acest sfat al Apostolului Ioan: „Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră.” (I Ioan 5; 4).