În 2010, după desecretizarea arhivelor KGB, am început să studiez și eu unele dosare, pornind evident de la cele în care erau vizate rudele mele apropiate. O fostă colegă de la Ministerul Culturii m-a rugat atunci, fără nicio speranță, să încerc să găsesc și dosarul bunicii sale, Glicheria, de soarta căreia familia sa era preocupată încă din anul 1937. Cu ajutorul dlui profesor-doctor Mihai Taşcă, am descoperit că dosarul nr. 44697/30749, pe numele cetăţencei Glicheria Darmicenco din Camenca, se prăfuise chiar în arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate al R. Moldova…

Jandarmul român și marea teroare sovietică

În vara anului 1937, adică tocmai atunci când „jandarmul român îi bătea cu biciul pe țăranii basarabeni”, după cum insinuează propaganda antiromânească, dincolo de Nistru, în RASSM (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească), poliția sovietică NKVD a purces la arestări și execuții pe bandă rulantă.

Mai întâi, pe 30 iulie a acelui an, a fost emis „celebrul” ordin nr. 00447 „Cu privire la represiuni față de foștii chiaburi, delicvenți și alți subiecți antisovietici” al Comisariatului Poporului din URSS. În conformitate cu acest ordin, semnat sub parafa „strict secret”, fiecare republică sovietică, precum și fiecare regiune, oraș sau sat urmau să consacre „cauzei socialismului” un anumit număr de capete umane, după trei categorii: prima categorie – moartea prin împușcare, a doua categorie – 10 ani detenție în Gulag, a treia categorie – la discreția judecătorilor.

În RASSM, au fost planificați pentru execuție 200 de oameni, însă, imediat după ce aceștia au fost ciuruiți, conducerea de la Tiraspol a făcut mai multe demersuri către Kiev și Moscova, de unde a primit consimțământul pentru împușcarea unui număr mai mare de moldoveni. Mai mult, conform aceluiași ordin, au fost supuși represiunilor și membrii familiilor celor arestați, inclusiv copiii minori, strămutați forțat din casele lor spre meleagurile Siberiei. Puțini au reușit să se salveze.

„Operația românească”

Pe 11 august 1937, NKVD al URSS a emis un alt ordin, cu nr. 00485, care stipula distrugerea elitelor grupurilor etnice. Astfel, în RASSM a fost lansată „Operația românească”. Orice locuitor care avea rude în România sau a vizitat cândva această ţară, sau măcar a avut de gând s-o viziteze, mai bine zis, toți cei care au avut vreodată tangențe directe sau indirecte cu românismul erau declarați „spioni români” și urmau să fie lichidați.

În cadrul acestei operațiuni, în Ucraina, din care făcea parte și RASSM, au fost supuși batjocurii sovietice, numită și „justiția poporului”, peste opt mii de oameni. Dintre aceștia, cinci mii cinci sute de inculpați au fost împușcați. Evident, era vorba de o obișnuită teroare a unui stat criminal împotriva propriilor cetățeni. Drept dovadă, vine și exemplul Glicheriei Darmicenco din Camenca – astăzi centru raional, iar pe atunci un sat obișnuit din stânga Nistrului. Această femeie a fost arestată și a dispărut fără urmă în acel sinistru an sovietic, 1937.

România, pământul salvării pentru fugarii din RASSM

Glicheria Darmicenco era o tânără ţărancă fără carte, săracă şi plină de griji, cu doar o văcuţă pe lângă casa-i de paie, care îi salva de la foame cei doi copilaşi. Nu ştia ce-i politica şi, cu atât mai mult, nu a văzut în viaţa sa vreun spion. Așa au decurs lucrurile până într-o zi, când ea însăşi a ajuns să fie învinuită prin acest cuvânt înfiorător la acea vreme.

În cadrul „operației antiromânești”, poliția sovietică din Tiraspol și-a amintit de soțul Glicheriei, Ion Darmicenco. În 1933 (anul în care sovieticii organizaseră o foamete cumplită în stânga Nistrului), Ion era poştaşul satului. La un sfârșit de zi, el s-a așezat la un pahar de vorbă cu niște prieteni și, din neatenție, a pierdut o scrisoare trimisă primăriei locale de către autorităţile raionului. L-au arestat imediat, însă bărbatul a reuşit să evadeze, recurgând la singurul procedeu posibil de a rămâne în viaţă: a trecut Nistrul şi a ajuns în Basarabia, adică în România.

Astfel, în noaptea de 20 august 1937, ostașii cu steluță în frunte au bătut la ușa Glicheriei. Au smuls-o de lângă pătucul plin de vise al copilaşilor, care au rămas să-şi aştepte mama, zeci de ani la rând, fără a o mai vedea vreodată. Cel mai mare dintre ei avea pe atunci doar șapte ani.

A fost ucisă fără a fi ascultată

Au învinuit-o fără temei că şi-a ascuns soţul, după evadarea acestuia, şi au declarat-o „spion român”. De altfel, în actul de învinuire, justiţia bolşevică nota fără remuşcări: „Corpuri delicte pe marginea cazului şi în cadrul dosarului nu există”. Lipsa probelor totuși nu i-a împiedicat pe torționari s-o ducă pe femeie, peste o lună şi ceva, în faţa plutonului de execuţie.

În cele câteva săptămâni de „cercetare”, dosarul a ajuns până la Moscova, de unde a revenit cu sentinţa NKVD: „Glicheria Darmicenco se pedepseşte cu moartea prin împuşcare”. Nici n-au chemat-o la judecată, n-au ascultat-o, nu i-au cerut ultimul cuvânt. Au ţinut-o într-un subsol puturos şi plin de sânge din Tiraspol, unde i-au şi ciuruit trupul firav de femeie. În dosarul penal, pierdut și el pentru zeci de ani, se păstrează actul de execuție, semnat de călăul mai multor condamnați de atunci, locotenentul de securitate Dokutski.

Şi pe Ion l-au prins, și pe el l-au împuşcat

În acel an, 1933, când Ion Darmicenco a reușit să evadeze din custodia NKVD, pe când traversa Nistrul, el a dat peste tatăl meu, Ignatie Mârzencu, care conducea patrula de grăniceri. Pe când era în viață, tata mi-a povestit despre acest caz și despre altele asemănătoare. Pe fugar l-au predat – atenție (!) – nu poliției române, ci autorităților locale, care l-au ajutat să se stabilească cu traiul într-un sat de lângă Soroca. În România se trăia mai bine, mai liber, pentru că statul avea grijă de cetăţenii săi şi fugarii din URSS credeau că nu-i va mai ajunge cuţitul bolşevic.

Dar a venit odioasa zi de 28 iunie 1940, când Uniunea Sovietică a atacat mişeleşte România şi i-a furat Basarabia, în urma pactului secret încheiat cu Germania nazistă. După ocuparea Basarabiei, NKVD a pus imediat stăpânire pe libertatea şi vieţile oamenilor. Astfel, Ion Darmicenco a ajuns după sârma ghimpată a unui lagăr de exterminare sovietic. Peste numai câteva luni, i-au aruncat şi lui un glonţ în ceafă într-o groapă necunoscută a unei măcelării de oameni din Tatarstan. Ultima perioadă a vieţii sale a devenit subiect de cercetare pentru Asociaţia „Memorial” din Rusia.

Copiii lor se tem și astăzi de Tiraspol

A doua zi după arestarea Glicheriei, copiii săi au fost luați de bunica lor. Când au crescut, ei au început să-și caute ambii părinți. Au trimis scrisori la multiple instanțe de resort sovietice din Tiraspol, Chișinău, Moscova, dar și prin multe orașe ale Siberiei. S-au adresat pe la tot felul de ziare şi emisiuni populare de investigaţie. Însă totul a fost în zadar… Astfel, urmașii Glicheriei Darmicenco au aflat despre destinul părinților lor abia în anul 2010, deci, peste 73 de ani, când a fost descoperit dosarul în arhiva SIS a R. Moldova.

Menţionez că, în acest articol, am schimbat numele protagonistei, la rugămintea urmaşilor acesteia, inclusiv a fostei mele colege din Ministerul Culturii. Ea şi-a motivat doleanţa prin faptul că în stânga Nistrului încă trăiesc fiica şi feciorul lui Ion şi Glicheria (Darmicenco), care au acum peste şaptezeci de ani. Însă copiii lor, adică nepoţii lui Ion şi ai Glicheriei, sunt nevoiţi să ţină cont de regimul terorist actual de la Tiraspol, care nu-i altceva decât o progenitură a celui sovietic din 1937. Cică, dacă poliția tiraspoleană va afla că la Chișinău se scrie adevărul despre dispariția rudei lor, membrii familiei ar putea suporta mari neplăceri.

După toate acestea, nu-mi rămâne decât să mă întreb cu stupoare: în ce fel de ţară trăim noi, dacă într-o parte a ei există cetăţenii se tem să vorbească despre destinul părinţilor martiri, victime ale regimului sovietic, iar în cealaltă parte există alţi cetăţeni, în frunte cu președintele Dodon, care atacă tot ce-i românesc și se închină ocupației sovietice?

Actul de învinuire a Glicheriei Darmicenco, care conține versiunea poliției sovietice, precum că femeia și-ar fi ascuns soțul de pedeapsă și l-ar fi ajutat să treacă în România peste Nistru. Document perfectat la Tiraspol în 1937.

Documentul din dosar ce atestă execuția Glicheriei Darmicenco la 15 octombrie 1937, conform sentinței de condamnare la moarte a acesteia, în calitate de „spion român”. Semnat: „Locotenent de securitate Dokutski”.