Eu nu îmi amintesc nimic din prima zi de școală. Doar refrenul urlat pe străzile Tomeștiului la începutul verii: „A venit vacanța / Cu trenul din Franța!". Sigur, trenul era din Franța doar de dragul rimei, nu cred că avea altă semnificație. Și totuși acum, la peste trei decenii de la prima mea zi de școală, fotografiile și mesajele de început de an școlar mă emoționează.
Mă gândesc la copii, la norocul de a nimeri la un dascăl bun, la ghinionul de a nu fi acceptat de ceilalți. Mă întristez când mă gândesc că există acei copii, mai sensibili și introvertiți, care nu sunt acceptați cu ușurință de colegi. La greutățile care încep prea devreme pentru ei – pentru un copil autist, pentru un copil supraponderal, pentru un copil timid, pentru cei cu probleme fizice. Sau pentru un copil cu părinții plecați la muncă în străinătate. De obicei el devine un elev problematic, fie că îi chinuie pe ceilalți, fie că e chinuit.
Din sânul familiei, de unde se simt în siguranță, sunt siliți să se descurce printre ironiile și răutățile colegilor. Oricât s-ar strădui profesorii și învățătorii, nu vor reuși să schimbe acest lucru. Fiecare clasă de elevi are un grup de victime. Iar aceste micuțe și minunate victime sunt copii. Cei care îi chinuie sunt de asemenea copii. E greu să faci o judecată și să găsești responsabili. Mi se pare foarte nepotrivit să îi reproșezi părintelui că un copil e mai năzbâtios decât ceilalți. Fiindcă fiecare copil are caracterul său. Nu cred că cineva își învață copiii să râdă de ceilalți. Sunt lucruri pe care nu le putem controla.
Dar când văd fotografii cu zeci de copii, îngreunați de buchete mari de flori, pot vedea pe expresiile fețelor: la unii emoție, la alții bucurie, la alții hotărâre, dar și multă teamă.
Cei mici au nevoie de sprijin și dragoste de la părinți, de ajutor de la profesori, de prietenie de la colegi. Să nu uităm că lucrurile care nouă ni se par normale „așa sunt copiii!", pot lăsa urme și răni în sufletele lor.
