D. Dungaciu: Moldova să devină un tren aşezat pe calea ferată cu ecartament european

– Dle Dungaciu, numirea dvs. pe post de consilier prezidenţial i-a surprins pe mulţi, pe ambele maluri ale Prutului. Cum s-a ajuns la o asemenea „distribuţie a forţelor”?
– Sper că i-a surprins plăcut… Nu a fost nimic deosebit şi nimic din ce ar putea să depăşească un cadru firesc în asemenea situaţii. A existat o propunere, un timp de gândire – relativ scurt – şi un răspuns pozitiv. Pentru mine este deopotrivă o provocare şi o onoare să lucrez cu un preşedinte care cred că spune şi face lucruri extrem de pozitive pentru cetăţenii RM şi pentru proiectul european al acestui stat.

– Veţi fi consilier pe probleme de integrare europeană. Aveţi deja o viziune cu privire la activitatea dvs.?
– Într-o societate occidentală, există trei instituţii relevante din punctul de vedere al activităţii unui consilier. Prima este mediul academic, cel însărcinat să lanseze idei şi proiecte. Aici intră lucrările mari, diversele viziuni despre politică sau evoluţia lumii. A doua categorie sunt politicienii, cei care trebuie să ia decizii, şi pentru asta trebuie să fie familiarizaţi cu peisajul – adică, să se bazeze pe ce scriu sau gândesc cei dintâi. Dar pentru ca şi contactul dintre cele două instanţe – academie şi politică – să fie facilitat, Vestul a inventat categoria „think-tank”-urilor, a centrelor de expertiză, a ONG-urilor de experţi, cele care facilitează accesul politicienilor la o literatură complexă şi luxuriantă. Cum s-a spus despre ei: sunt cei care scot notele de subsol din marile tratate şi volume academice. Adică fac sinteze, inventariază punctele diverse de vedere, respectiv pun pe masa politicianului – la cererea acestuia – starea regiunii sau a lumii şi posibilele evoluţii, variantele de evoluţie şi versiunile posibile, în funcţie de care politicianul ia decizii. Rolul consilierului este undeva pe aici, cu precizarea că e plasat undeva dincolo de ONG-uri, dar dincoace de politic. Ca şi consilier pe probleme de integrare europeană, voi intra şi eu în acest tablou pe această temă specifică.

– Care vor fi temele prioritare?
– Cele care decurg din priorităţile Preşedinţiei RM în proiectul de integrare europeană. Urmează să fie punctate odată cu intrarea mea efectivă „în pâine”.

– În ce mod veţi conlucra cu celelalte instituţii care se preocupă de acest dosar?
– În modul cel mai deschis şi cordial cu putinţă. Nicio instituţie nu îşi poate aroga exclusiv dificultatea şi complexitatea enormă a unui dosar precum e cel al integrării europene. În esenţă, integrarea ţine de 99% transpiraţie şi 1% inspiraţie. Deci, este un proiect de echipă, unul prin care energiile şi capacităţile diferitelor instituţii din RM să fie canalizate într-un proiect constant, consecvent şi eficient. Prin atribuţiile sale, Preşedinţia are un rol decisiv în cadrul acestui proiect colectiv. Fireşte, nu trebuie să ne iluzionăm în ideea că integrarea europeană se va petrece peste noapte! Evident că nu. Dar asta nu înseamnă în niciun caz că proiectul trebuie abandonat şi să ne resemnăm, lăsând braţele în jos. Americanii au o povestioară extrem de relevantă pentru aceste cazuri. Imaginaţi-vă două broscuţe care cad într-un pahar cu lapte din care nu mai pot ieşi. Una dintre ele, după ce dă din lăbuţe să se menţină la suprafaţă, constantă că efortul e inutil, se resemnează, se opreşte din agitaţie şi se îneacă. Cealaltă continuă cu disperare să dea din lăbuţe, să rămână la suprafaţă chiar când, aparent, nu mai avea nicio şansă. Rezultatul? Laptele se smântâneşte, se întăreşte, iar broscuţa iese din pahar şi se salvează. Concluzia: chiar şi atunci când pare că nu există nicio speranţă, ea tot există pe undeva, iar bătălia nu trebuie abandonată. Trebuie – vorba părintelui Steinhard, plină de umor dar şi de adânci înţelesuri – să îi dăm şi lui Dumnezeu o şansă să intervină în favoarea noastră…

– Ce trebuie să facem pentru aceasta?
– Ceea ce trebuie să se întâmple acum la Chişinău este plasarea şi fixarea RM pe o cale de pe care să nu mai poată fi întoarsă de nimeni, indiferent de presiunile externe sau interne. „Drumul Damascului” (Kucima) sau „revoluţiile oranj” din diverse capete (Voronin) nu pot produce schimbări benefice, consistente şi pe termen lung. Asta au arătat până acum exemplele din Ucraina sau RM. Este nevoie ca integrarea europeană să treacă de stadiul de „proiect personal” şi să devină „proiect instituţional” imposibil de dezrădăcinat. Destinul european al RM trebuie fixat definitiv în instituţii, mentalităţi, moduri de a gândi şi maniere de a te orienta regional şi global. Despre asta este vorba atunci când am sugerat că RM trebuie să devină un tren aşezat pe calea ferată cu ecartament european – nu sovietic! – şi care să ducă spre UE. Asta este, în fond, dorinţa exprimată constant de cetăţenii ei, de unde şi legitimitatea profundă a proiectului. Iar în acest proiect, am convingerea că instituţia Preşedinţiei va avea de jucat un rol major.

– Veţi consilia de la distanţă sau, cetăţenia RM fiind obţinută odată cu desemnarea dvs. în funcţie, vă veţi stabili la Chişinău?
– Nu cred că poate exista „consiliere la distanţă” în acest proiect, aşa cum nu poate exista nici „integrare la distanţă”. Ar fi şi nefiresc şi niţel ironic ca, atunci când se vorbeşte insistent în RM – şi pe bună dreptate! – despre nevoia de a „construi Europa la noi acasă”, consilierul prezidenţial pe această problemă să nu fie stabilit la Chişinău…

– Pe forumul de la TIMPUL, cititorii îşi exprimă speranţa că veţi continua să scrieţi la ziarul nostru. Noi, la ce să sperăm?
– Voi colabora cu TIMPUL cu aceeaşi bucurie şi plăcere ca şi până acum – mai ales că este unul dintre puţinele ziare care cuprinde un dosar atât de consistent dedicat problematicii integrării europene -, dar în limitele fireşti ale noului meu mandat oficial. Cu precizarea că experienţa de editorialist pe care am avut-o la TIMPUL – şansă pentru care vă mulţumesc şi pe această cale – îmi va fi de un real folos în activitatea mea de aici înainte.

Dan Dungaciu s-a născut la 3 octombrie 1968, la Târgu-Mureş. Este distins cu premiul Universităţii din Istanbul pentru Ştiinţe sociale şi cu Premiul pentru sociologie „Dimitrie Gusti” al Academiei Române. A urmat stagii de pregătire la universităţi din SUA, Marea Britanie şi Grecia. A publicat numeroase lucrări ştiinţifice şi studii de specialitate în reviste româneşti şi străine. Doctor în sociologie al Universităţii Bucureşti (2002), profesor universitar la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti. A fost o perioadă subsecretar de stat pentru românii de pretutindeni (2003).