Două lucrări foarte interesante oferă câteva (posibile) explicaţii pentru dificultăţile Islamului de adaptare la prezent, inadecvare din care rezultă sărăcie, frustrare, resentimente şi o permanentă auto-compătimire agresivă.
Prima lucrare (Timur Kuran – The Long Divergence: How Islamic Law Held Back the Middle East) identifică Sharia drept principală cauză a înapoierii economice a lumii islamice. Foarte simplu spus, legea islamică impune un anumit model rigid de viaţă şi relaţii economice, iar acest model a devenit învechit deja în urmă cu sute de ani, la sfârşitul Evului Mediu. Dogma politico-religioasă a Shariei a împiedicat, însă, adaptarea modelului.
În esenţă, afirmă prof. Kuran, dezvoltarea economică în lumea islamică a fost împiedicată de dreptul contractelor, regulile succesiunii, interdicţia cametei (şi a speculaţiilor în interes financiar) şi de pedeapsa capitală pentru apostazie.
– potrivit legii islamice, asocierile de afaceri pot fi denunţate în orice moment de unul dintre parteneri şi nici nu pot continuate în cazul dispariţiei unuia dintre membrii asocierii, caz în care întreaga întreprindere revine celuilalt, fără nimic pentru familia decedatului. Rezultatul acestei reguli a fost că asocieriile au rămas mereu doar temporare; nu s-au format companii cu interese pe termen lung, profitul n-a fost reinvestit şi dezvoltarea economică a fost încetinită. Întotdeauna, totul a trebuit să reînceapă de la zero, cu noi asocieri. Prin comparaţie, în această perioadă tânăra burghezie europeană dezvolta corporaţii bazate pe acumulare de capital şi extindere permanentă, moştenite de la o generaţie la alta, care au împins economiile şi societăţile înainte.
– interzicerea cametei a împiedicat apariţia băncilor şi a instituţiei creditului bancar. Nu a apărut nici contabilitatea standardizată şi nici n-a fost nevoie de o bursă unde să fie tranzacţionate acţiuni. Din nou, economia a stagnat.
– pedeapsa capitală pentru apostazie a împiedicat musulmanii să facă afaceri în sisteme legale nemusulmane sau apelul la justiţia nemusulmană, deci a împiedicat asocierea musulmanilor cu străinii şi importul de idei şi metode noi.
Lumea islamică a adoptat foarte târziu instituţii economice esenţiale pentru dezvoltarea societăţii.
La această înapoiere economică se adaugă dogmele inflexibile impuse de Sharia în domeniul politic, social şi cultural, argumentează politologul Hillel Ofek în excelentul său eseu Why the Arabic world turned away from science.
Sute de ani la rând, lumea arabă a fost în avangarda civilizaţiei. Matematica, astronomia, medicina, sunt domenii profund influenţate de arabi, până prin secolul al XII-lea. După aceea, s-a întâmplat ceva iar izvoarele ştiinţei au secat. “Azi, sunt uscate ca deşertul”, afirmă Hillel Ofek, care adaugă următoarele statistici în sprijinul constatării:
– în lumea musulmană sunt 9 cercetători, ingineri sau tehnicieni la mia de locuitori. Media mondială este de 41.
– 46 de ţări musulmane contribuie cu numai 1% la literatura ştiinţifică mondială, tot atât cât Spania şi India împreună.
– arabii reprezintă 5% din populaţia mondială, dar publică doar 1,1% din cărţile lumii.
– în Spania sunt traduse anual mai multe cărţi decât au fost traduse în toată lumea arabă în ultima mie de ani.
– un studiu realizat în 1989 a constatat că în SUA fuseseră publicate, numai într-un an, 10.481 de articole ştiinţifice, în timp ce, în aceeaşi perioadă, în toată lumea arabă fuseseră publicate numai 4.
– în 2002, revista Nature a examinat nivelul ştiinţific din lumea arabă, reuşind să identifice numai 3 domenii în care aceasta excelează: desalinizare, şoimărit şi… reproducerea cămilelor.
Înapoierea în domeniul cercetării ştiinţifice este determinată, în profunzime, de refuzul dogmatic al Islamului de a accepta raţionalismul, întrebările esenţiale, verificarea teoriilor prin încercare şi eroare, afirmă autorul eseului. Această situaţie afectează profund şi evoluţia societăţilor din lumea musulmană.
Ce s-a întâmplat, când şi-a pierdut Islamul busola?
În eseul său, Hillel Ofek vorbeşte despre influxul şi influenţa iniţială a culturii elenistice în lumea arabă prin traducerea masivă a lucrărilor filosofilor şi autorilor antici greci, în timpul Califatului Abassid (între 750-1248, când dinastia a fost distrusă de invazia mongolă). Sunt multe motive practice şi politice pentru care Califatul a fost atât de interesat de cultura elenistică, rezultatul fiind însămânţarea spirituală a societăţii cu noi idei provocatoare, care au permis avansuri intelectuale excepţionale – Epoca de Aur a Islamului.
Dar o dispută politică privind legitimitatea unuia dintre califi, care susţinea elenizarea, a facilitat apariţia şi creşterea în influenţă a unei mişcări anti-filosofice, anti-raţionaliste în rândul musulmanilor sunniţi: Ash’ari.
Ash’ariţii afirmau că Allah şi Coranul erau simultani, şi ca atare de necontestat, nici unul, nici celălalt. Ocazionalismul era ideea fundamentală a doctrinei lor, şi nu raţionalismul – cu alte cuvinte, ash’ariţii afirmau că totul, în jur, este voinţa Domnului şi că Domnul este singura cauză pentru tot ce se întâmplă. În consecinţă, faptul că foamea urmează lipsei de mâncare şi căldura urmează focului nu este decât o expresie a voinţei lui Allah, iar mâine s-ar putea, tot atât de bine, ca focul să radieze frig iar mâncarea să genereze foame, dacă aşa vrea Allah. A-l supune pe Allah întrebărilor şi a căuta raţiune în fenomenele din jur este erezie, afirmau ash’ariţii, deoarece Allah este mai presus de raţiune, necesitate şi cauză şi efect. Ţi se-nnoadă mintea, nu?
Ash’ariţii au câştigat. În 885, devenise deja o crimă capitală copierea cărţilor de filosofie. În următoarele două secole, dez-elenizarea culturii arabe era completă. Din Islam au dispărut întrebările fundamentale, judecăţile independente şi raţiunea. Această moştenire s-a păstrat peste secole – chiar şi azi, de exemplu, un lider taliban poate declara cu toată seriozitatea că “educaţia vestică este păcătoasă deoarece afirmă că evaporarea apei şi transformarea ei în ploaie este efectul soarelui, pe când noi ştim că este numai voinţa Domnului”.
Osificarea s-a extins în toate domeniile – politic, juridic, social, mai ales din cauza faptului că Islamul este o religie care nu face distincţia între public şi privat – spre deosebire de creştinism, de pildă, Islamul reglementează în materia guvernării, în cea economică şi juridică şi chiar şi în domeniul vieţii private. De ce? Pentru că “în timp ce Iisus Hristos a fost un nepoftit şi un contestatar al statului iar creştinismul n-a devenit religie oficială decât la sute de ani după moartea sa, Mahomed a fost nu doar un profet, ci şi un judecător suprem şi un lider politic care a cucerit şi apoi a guvernat comunitatea religioasă pe care a creat-o”. Islamul n-a fost niciodată subordonat politicii – a fost politica, şi tot ce-l defineşte nu este reformabil şi nici modernizabil pentru că, aşa cum am văzut mai sus, ar însemna ca Allah însuşi să fie pus sub semnul întrebării. De aceea prind atât de greu în lumea islamică (sau deloc) drepturi universale şi principii fundamentale precum egalitatea între sexe, domnia legii, drepturile civile, statul de drept, în esenţă, pentru că ele nu sunt postulate în Coran şi nici în Hadith. Aşa cum a demonstrat Attaturk, modernizarea unei societăţi musulmane poate avea loc doar în condiţiile secularizării – dar lumea arabă şi musulmanii Orientului Mijlociu nu par deloc înclinaţi spre această eventualitate (ca să nu mai vorbim de faptul că însăşi Turcia revine în ultimii ani spre islamism, probabil descurajată de rezervele europenilor faţă de ea).
“Declinul Islamului şi creşterea creştinătăţii a fost şi rămâne o evoluţie profund umilitoare pentru musulmani”, afirmă Hillel Ofek, deoarece Islamul îşi leagă puterea politică de o religie pe care o consideră superioară tuturor celorlalte. Cum ar putea reveni la un rol conducător în lume, la fel ca în Epoca de Aur a Califatului Abbasid? Tentativele de secularizare şi democratizare n-au fost bine primite în lumea musulmană şi nici n-au funcţionat. De aici contra-reacţia nostalgică a “întoarcerii la trecutul pur şi virtuos al începutului Islamului”, care se traduce pe alocuri în excesele de neînţeles ale talibanilor sau, mai nou, ale miliţiilor ISIS, care impun forme medievale ale Sharia, cu lapidări, decapitări şi amputări în public.
Şi, probabil, de aici şi imposibilitatea unora dintre musulmanii europeni de a se adapta la normele civilizaţiei Europei – şi acţiunile lor barbare. Nu e vorba despre şomaj şi nici despre sărăcie (a unora dintre musulmanii din Europa, nu a ţărilor din care provin) – şomaj şi sărăcie sunt şi în Zăbrăuţi, şi maximul de teroare acolo este nunta în parcare – ci despre o falie profundă între două modele de civilizaţie.
Falia aceasta nu se va închide prea curând.
sursa: petreanu.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
