Şi totuşi, uneori am senzaţia că atunci, ca director de ziar şi ca simplu editorialist, mă simţeam mai bine, eram lămurit în toate. După ce au venit „ai noştri” la putere, parcă am început să regret timpurile recent apuse. Parcă nu mă presează nimeni, dar parcă mă simt presat. Parcă nu mă sună nimeni, dar parcă mereu sunt sunat: „Chiar aşa, maestre, iar te-ai apucat de ai noştri?”, „Bă idiotule, ce ai cu Ghimpu?”, „Uăi Tănase, ce, nu-ţi ajunge cât îţi dă Filat, amu te dai cu Lupu?”. Ş.a.m.d. Astea-s un fel de mesaje. Sincere, inocente. Sunt însă şi altele, de la colegii de breaslă, care semnează cu nume exotice. Dar mai sunt şi alte mesaje, care vin „de sus”, prin cineva, de genul: „Maestre, lasă-i în pace, bre, pe ai noştri, nu strica Alianţa…”. Şi asta în fiecare zi, de sute de ori pe zi. Coşmar, nu alta! Iată de ce mă întreb: dacă de Ziua Presei Libere eu, ca jurnalist, trebuie să protestez, împotriva cui să protestez!?
