Este curios lucru că această ediţie jubiliară, întocmită foarte riguros, bogat ilustrată cu imagini şi documente nu are indicat locul şi anul ediţiei.
Printre imaginile prezentate, una ne-a suscitat cea mai mare atenţie, fiindcă îl reprezintă pe doctorul Petre Cazacu, basarabeanul care, stabilit în România încă până la 1900 a fost un colaborator activ al celebrei reviste Viaţa românească, un prieten apropiat al lui Constantin Stere, iar în momentele grele ale anului 1918 a fost chiar şeful Guvernului al Republicii Moldoveneşti.
Ceea ce impresionează foarte mult la oamenii politici ai secolului XX, este faptul că fiind profesionişti recunoscuţi în activităţile lor de bază – industriaşi, economişti, medici – ei, toţi, au perseverat şi au demonstrat că au un înalt nivel de cultură. Marea lor majoritate a lăsat posterităţii memorii extrem de interesante, pagini frumoase de publicistică şi studii de specialitate remarcabile.
Biografia doctorului Petre Cazacu am prezentat-o în Enciclopedia Chişinău (1997) şi în Generația Unirii (2004). S-a născut la Chişinău, la 6 octombrie 1871. Şi-a făcut studiile la Seminarul Teologic din Chişinău. Urmărit de poliţia ţaristă pentru activitate revoluţionară, a trecut Prutul. În 1900 a absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii din Bucureşti şi a fost numit medic de plasă în Moldova de peste Prut. A urmat toate etapele carierei profesionale: medic de plasă, oraş şi judeţ. Printre primele realizări publicistice – articolul O sută de ani de robie (Viaţa românească, 1912), care în acelaşi an a apărut în ediţie separată la Editura Dacia din Iaşi. La 2 aprilie 1918 a fost cooptat ca membru în Sfatul Ţării cu mandat validat până la 27.XI.1918. A fost director la finanţe şi preşedinte al Consiliului Directorilor Generali ai Basarabiei. După Unire a fost director general al Serviciului Sanitar din Iaşi şi secretar general în Ministerul Sănătăţii. În 1931 şi 1933 a fost deputat de Bălţi în Parlamentul României. Autor a peste 15 titluri de carte, dintre care 6 pe teme medicale. Pentru Istoria farmaciilor din România a primit premiul Academiei Române.
Opera: Moldova dintre Prut şi Nistru, 1812-1918, Iaşi, f.a.; Zece ani de la Unire: Moldova dintre Prut şi Nistru 1918-1928, Bucureşti, 1928; Medicul rural, Bucureşti, 1906; Cum trebuie să ne păzim de pelagră, 1908; Asigurările muncitoreşti, 1912; Pelagra, 1913; Staţiunea sanitară de la Clazomene, Bucureşti, 1914; Chişinău, Iaşi, 1921; Instituţia publică Zemstva, 1921; Leninism şi troţchism, 1924; Câteva date din istoria Basarabiei, Bucureşti, 1925; Notes sur la Bessarabie, 1926; The truth about the question of Bassarabia, 1926; La verita storica sulla questione della Bessarabia, 1926; Din Rusia sovietică, Iaşi, 1927; A XV-a aniversare a unirii Basarabiei, 1933; Cuvântare, Bucureşti, 1934 ş.a.
În 1940 a scos o carte intitulată aproape profetic: Vine vremea de apoi, povestire istorică din trecutul Basarabiei – Bucureşti, 1940, iar în 1992 una din cele mai bune cărţi a lui Petre Cazacu Moldova dintre Prut şi Nistru, 1812- 1918 a fost reeditată la Chişinău.
Remarcăm faptul că interesul lui faţă de istorie nu s-a limitat doar la problemele basarabene şi istoria românilor el a reflectat-o din timpurile cele mai vechi. Spre exemplu în 1935 a publicat în revista Viaţa Basarabiei un studiu intitulat Note pe marginea campaniei de pe Prut din 1711, studiu în care el pune pe cântar două destine istorice Dimitrie Cantemir şi Petru cel Mare.
Prozatorul și memorialistul merg mână în mână și se completează reciproc. Deși cel mai des, probabil, concurează între ei și din această concurență are de câștigat doar cititorul:
…Din martie 1918, în toate aşezămintele din Basarabia a început să se vorbească în limba noastră, în limba înţeleasă de toţi. Toate actele şi hârtiile se fac în limba noastră – şi la administraţie, şi la poliţie, şi la justiţie, şi la poştă, şi la telegraf, şi la drumul de fier, şi la armată, şi la biserică, şi la şcoală. Acea limbă izgonită, acea limbă oprită, limba socotită a prostimii, limba mamelor noastre, de care unora le-a fost ruşine sub ruşi, a devenit deodată limbă stăpânitoare. Aşa deodată, de la o zi la alta, din senin, spontan, toţi nacialnicii, toţi învăţătorii, preoţii şi judecătorii, poliţaii şi alţii au început să vorbească româneşte, dovedind cât de fără folos a fost toată întocmirea şi toată sforţarea împărăţiei ruseşti de a ne rusifica sau de a ne distruge ca naţiune. S-a dovedit dimpotrivă că noi moldovenii am fost mai tari nu numai prin faptul că am rezistat la rusificare, dar prin faptul că acei, care au fost puşi să ne rusifice, au fost siliţi să înveţe şi să ne slujească în limba noastră. Sute de învăţători, preoţi şi funcţionari ruşi de neam, trimişi aici şi plătiţi să ne înveţe, să ne impună limba lor, au fost siliţi să înveţe limba noastră şi a doua zi după unire au rămas la locurile lor şi şi-au continuat funcţia, făcând-o în româneşte.
…Dar revenirea la limba noastră moldovenească, în toate aşezămintele ţării, a arătat şi arată şi astăzi, că ele sunt făcute acum de la 1918, pentru a fi înţelese, să slujească şi să lumineze poporul nostru românesc din Basarabia….
…Ce importanţă are limba naţională în aşezămintele culturale ne putem da seama dacă socotim că limba nu este numai instrument de legătură între oameni, dar şi instrument de cugetare; gândim în cuvinte şi cuvintele toate, pe care le ştim, formează limba noastră, cu cât ştim mai multe cuvinte, cu cât îmbogăţim limba noastră, cu atât cugetarea noastră este mai bogată, mai luminată, mai bună. A lua unui popor limba înseamnă a-i lua, a-i micşora instrumentul de cugetare; a restrânge întrebuinţarea limbii unui popor înseamnă a restrânge şi cugetarea lui şi în adâncime şi în suprafaţă. A reda limba unui popor, a o repune în toate drepturile ei, a mări cercul, suprafaţa şi obiectele limbii înseamnă a mări, a lărgi, a adânci cugetarea unui popor.
Iată de ce sărbătorim ziua de 27 martie 1918. Pentru noi ea înseamnă:
1) Izbăvirea de stăpânirea silnică a ţarismului, care ne socotea şi ne trata ca robi fără limbă.
2) Repunerea noastră a românilor din Basarabia în drepturi naţionale cetăţeneşti şi în stăpânirea acestei ţări.
3) Putinţa dezvoltării sufleteşti a gândirii şi simţirii acestui popor – oropsit de secole de stăpâniri străine.
***
…Astfel ziua de 27 martie, este o zi mare şi o sărbătoare mare: 1) nu numai prin faptul că am scăpat de stăpânirea silnică a imperialismului rusesc, care ne-a robit o sută de ani; 2) nu numai pentru că noi, românii din Basarabia, ne-am repus în drepturile noastre naţionale şi cetăţeneşti de stăpâni ai acestei ţări; 3) nu numai pentru că am căpătat putinţa dezvoltării libere sufleteşti a gândirii şi simţirii acestui popor oropsit de secole de invaziuni şi stăpâniri străine; 4) nu numai pentru că am scăpat de primejdia stăpânirii roşii, robiei roşii, care ne ameninţa cu distrugerea, cum a făcut cu moldovenii de peste Nistru; 5) dar mai cu seamă pentru că toată această mişcare, toată această chibzuinţă politică, toată această reînviere a izvorât şi a fost făcută de noi, românii basarabeni – modeşti, mici, umili, anonimi, veniţi din diferite părţi, unde ne aşezase soarta vieţii, în Sfatul Ţării, pentru a face ceea ce vroia poporul acestei ţări. Sărbătorim spontaneitatea, curajul, energia, priceperea, simţul şi tactul politic al basarabenilor în rezolvarea problemelor lor naţionale, agrare, culturale şi politice. Ei au dat dovadă, în împrejurări foarte grave, care se întâmplă rar în cursul generaţiilor, de însuşirile prevăzute aşa de plastic în evanghelie: „iată că vă trimit în mijlocul lupilor: fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii”. Sărbătorim toate aceste mari lucruri, dar mai presus de toate sărbătorim eliberarea sufletului unui popor de robie şi îndrumarea lui pe căile naturale de dezvoltare, făcute toate prin el însuşi, prin fiii săi.
….Trecutul şi nepregătirea apasă asupra noastră, slăbiciuni omeneşti, timpuri grele, neîncredere în noi şi în puterile noastre, pe de o parte şi vrăjmăşii pe de altă parte.
O sută de ani de viaţă subjugată, de lipsă de ştiinţă de carte, de absolutism, de lipsă de educaţie politică, apăsarea asupra sufletelor a diferitelor frânturi de doctrine, aduse de diferite vânturi, otrăvirile elaborate de descompunerea unui imperiu, ale unui război cum n-a mai fost în omenire, ale unei revoluţii mult întârziate şi degenerate în măcel şi tiranie, – toate acestea nu constituiau elemente prielnice pentru dezvoltarea unei vieţi perfect normale, pentru o acţiune, coordonată şi fecundă. Această grea moştenire nu este încă epuizată, nu este încă distrusă.
…Şi totuşi s-a mers pe calea noastră. – Până la 27 noiembrie 1919, întreg aparatul de Stat a fost naţionalizat: administraţia, poliţia, poşta, telegramele, telefoanele, vămile, administraţia financiară, căile ferate, biserica, şcolile, organizaţiile sanitare, comerciale şi instituţiile bancare, cooperativele, organizaţiile muncitoreşti, creditul etc. De atunci ele au suferit multe, dese, poate prea multe şi prea dese schimbări şi îmbunătăţiri – dar în esenţă principiul a rămas acelaşi: renaţionalizarea în serviciul populaţiei locale româneşti şi unificarea.
Tot de atunci a început organizarea vieţii politice, care a evoluat treptat şi s-a încadrat în viaţa politică unitară a ţării întregi, fiecare partid având organizaţiile sale locale în Basarabia. Cu toate scăderile inerente vieţii politice din lumea întreagă şi mai cu seamă a celei de după război, cu toate scăderile speciale ale vieţii noastre politice, organizaţiile de partide în Basarabia au avut o imensă importanţă pentru dezvoltarea conştiinţei naţionale şi cetăţeneşti, pentru educaţia politică a maselor, pentru solidarizarea, acordarea şi unificarea intereselor locale de orice natură – cu interesele generale ale ţării întregi din care face parte integrantă Basarabia.
Chestia agrară s-a rezolvat mai încet şi mai greu.
Împărţirea pământurilor pe teren, lichidarea tuturor litigiilor, încadrarea intereselor agricultorilor în cadre normale şi instituţiuni corespunzătoare – au cerut mult timp…
…Pe lângă aceasta nu putem să uităm nici un moment că avem graniţa la Nistru. Cine se uită pe hartă şi vede rămăşiţele vechilor cetăţi de la Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea-Albă, trebuie să-şi dea seama că nu din senin au fost ele aşezate de strămoşii noştri acolo. Le-au pus ca hotare de apărare împotriva invaziilor sălbatice şi prădalnice de la răsărit. De acolo ne-au venit marile năvăliri ale ostrogoţilor, vizigoţilor, hunilor, gepinilor, pecenegilor, cumanilor, tătarilor şi turcilor. Acum un secol de acolo a venit invazia imperialismului rusesc, de care am scăpat acum 15 ani.
Invazia de la 1812 s-a făcut ascunzându-se sub forma creştinismului ortodox şi pentru apărarea Sf. Cruci şi a Sf. Mormânt. Acum spionii şi curierii de peste Nistru vin cu steagul roşu pentru distrugerea creştinismului, religiei şi Sf. Cruci, în realitate pentru a ne face din nou robi ai dictaturii ruseşti.
Înainte vroiau să ne mănânce cu sos ortodox creştin, acum cu sos roşu marxist. Înainte ne puneau să ne închinăm Împăratului alb şi moaştelor de la Kiev şi Moscova, acum vor să ne puie să ne închinăm Împăratului roş şi moaştelor lui Lenin…
…Vă aduceţi aminte cei care aţi fost în ianuarie 1918, în Chişinău, de soldaţii aceia din divizia XI-a a Generalului Broşteanu, care intrau în oraş. N-aveau cine ştie ce îmbrăcăminte, cine ştie ce armament, cine ştie ce echipament; aveau însă şi ei o adâncă credinţă în dreptatea neamului românesc, o adâncă încredere în izbânda finală a idealului lor – şi au reuşit.
Drumul nostru de urmat în viitor este arătat de aceste exemple: credinţa, ridicarea conştiinţei culturii şi încrederii în sine a întregii românimi. Prin unire cât mai strânsă, cât mai frăţească şi cât mai tare vom învinge şi stafiile din trecut, şi criza economică şi morală, şi pericolele din afară.
Trăiască unirea tuturor românilor.
Dr. P. Cazacu
Pagini din istoria Unirii Basarabiei, rev. Viaţa Basarabiei. 1933.
S-a stins din viaţă la Bucureşti în luna august a anului 1956 şi a fost înmormântat la Cimitirul Sfânta Vineri, unde şi-au găsit odihna de veci mai mulţi basarabeni de vază: Vasile Stroescu, Zamfir Arbore, Ion Codreanu ş.a.
Alegerea acestui loc n-a fost întâmplătoare. Lupta de-o viaţă a cimentat prietenia şi a înveşnicit-o până dincolo de moarte.
