Din istoria românilor văzută de ruşi

Numele ciobului este cunoscut – Basarabia, iar distorsiunile au cunoscut grade de intensitate diferite, în funcţie de evoluţiile politice ale perioadei în care erau publicate. Să luăm, de exemplu, lucrarea „Din etnografie. Românii. Lectură pentru popor" tipărită în 1898 la Sankt Petersburg sub semnătura lui Feofil Puţîkovici. Nu este o lucrare ştiinţifică, mai degrabă o broşură de popularizare, menită să răspândească un set de cunoştinţe generale. 

Însă tocmai această caracteristică o face să fie influentă, răspândirea şi mesajul adresat maselor largi fac ca distorsiunile cuprinse să fie extrem de toxice pe termen lung. Puţîkovici recunoaşte originea romană a românilor, însă subliniază: „Limba acestei populaţii s-a îmbogăţit cu multe cuvinte vorbite de popoarele de aici. Cele mai multe fiind cuvintele slave, deoarece slavii, din timpuri străvechi, înconjurau această ţară, din mai multe părţi. Din cauza vecinătăţii apropiate cu slavii şi a relaţiilor permanente cu ei, România a devenit o ţară slavo-romană, adică, jumătate slavă, jumătate romană (latină). În sfârşit, această ţară, împreună cu vecinii slavi şi greci, a fost cucerită de turci, care au dominat-o câteva sute de ani”. Autorul rus nu uită să amintească: „Încetul cu încetul, cu ajutorul Rusiei, România s-a eliberat de sub jugul greu al turcilor şi a format două principate: Moldova şi Valahia, care mai târziu s-au unit în unul singur, cu numele de România”. Adevărul istoric este altul: la procesul de emancipare a românilor de sub suzeranitatea turcă nu a contribuit doar Rusia, ci toate puterile europene interesate de gurile Dunării.

Până aici, Puţîkovici şi-a menţinut un echilibru cât de cât. Dar când vine vorba de Basarabia, deformarea nu mai cunoaşte niciun fel de limite: „Românii nu cedează nimănui pământul său şi tot mai mult se stabilesc în statele vecine. Ei au populat în mase deja jumătate din
Bucovina vecină, în număr de peste două milioane; locuiesc în Ungaria, o parte considerabilă a trecut în Basarabia noastră şi alte ţări.
Puţine popoare sunt pe pământ, care s-ar înmulţi atât de repede şi şi-ar extinde regiunea răspândită de ei, la fel ca poporul român". Pe scurt, românii au invadat Basarabia „noastră” (adică a ruşilor), nicidecum nu ar fi adevăraţii autohtoni ai regiunii. Românii din Basarabia sunt veniţi de aiurea, ne spune Puţîkovici cu blândeţe şi chiar uşor laudativ.

Dar asta nu este tot: românii nu doar că ocupă teritoriile altora, una din ocupaţiile lor de bază este deznaţionalizarea altor popoare: „Fiind un popor blând şi paşnic, românii peste tot se stabilesc ferm şi atât de bine îşi răspândeşte naţionalitatea, că oamenii din alte popoare, conlocuitoare cu acesta, treptat se românizează. Aşa au românizat mulţi sârbi, bulgari, unguri. Această capacitate extraordinară de a româniza oameni din popoare total diferite se explică prin faptul că românii nu pot şi nici nu vor să înveţe o limbă străină”. Secretul acestui proces de românizare nu este altul decât „femeia română, care este luată în căsătorie, pentru frumuseţea ei, de vecinii slavi şi maghiari”. „E suficient să intre românca în familia cuiva şi toată casa devine românească”, spune un proverb sârb citat de Puţîkovici. Dacă această forţă asimilatoare ar fi fost reală, România Mare ar fi trebuit să fie şi mai mare. Explicaţia pentru toate aceste trăsnăi constă în următoarele fraze: „Dacă poporul român era nu demult pierdut printre naţiuni străine, uitat de toţi, gemând câteva secole sub greutatea jugului turcesc, a reînviat şi a devenit un popor liber şi îi datorează în primul rând Rusiei aceasta. Cu toate acestea, România actuală, nimerind sub conducerea germană, nu ne destăinuie prea multă prietenie şi tot priveşte în direcţia nemţilor”. Ruşii erau nemulţumiţi de orientarea progermană a românilor.