Pentru un segment tot mai mare al populației din Republica Moldova, un loc de muncă cu normă întreagă nu mai reprezintă o cale de ieșire din sărăcie. Salariul minim pe economie, stabilit pentru anul 2025 la aproximativ 5.000 de lei brut, se traduce într-un venit net lunar sub 250 de euro. Această sumă contrastează puternic cu inflația și costurile de trai în continuă creștere, care au erodat puterea de cumpărare în întreaga țară1. Conform calculelor experților, coșul minim de consum pentru o viață decentă depășește 9.000 de lei, ceea ce înseamnă că salariul minim legal acoperă puțin peste jumătate din necesitățile de bază.
Această discrepanță structurală dintre veniturile formale și costul real al vieții forțează un număr semnificativ de cetățeni să recurgă la strategii de supraviețuire paralele. Dependența de remitențele trimise de rudele care lucrează în străinătate, angajarea în munca nedeclarată și contractarea de credite de consum au devenit mecanisme esențiale pentru a acoperi cheltuielile curente. Fenomenul subliniază un eșec fundamental al economiei naționale, în care munca legală nu mai este suficientă pentru a asigura un standard de viață demn.
Situația ridică întrebări fundamentale privind contractul social al statului și strategia sa economică pe termen lung. Realitatea în care un angajat cu normă întreagă nu își poate asigura strictul necesar fără ajutor extern contestă însăși noțiunea de muncă demnă. În absența unor politici publice coerente care să alinieze veniturile la costurile reale, emigrarea este percepută tot mai mult nu ca o alegere, ci ca o necesitate economică, accelerând declinul demografic al țării.
