Surprinzător, dar aiureala dodonistă nu s-a oploşit în fundul unei hrube întunecoase, unde i-ar sta foarte bine, ci a bătut chiar la uşa sediului Asociaţiei de limbă şi cultură română „Dacia”. Aici pun punct, iau o gură de aer şi vă rog să luaţi binişor aminte că asociaţia compatrioţilor noştri, fondată acum douăzeci şi doi de ani, se numeşte „de limbă şi cultură română”, nu „moldovenească”, precum nărăveau să o reboteze până mai adineauri ţucălarii vechiului regim chişinăuian.
Să tot fie vreo cinci ani de când, împăunaţi în caftane stataliste, mesagerii preşedintelui moldovean cu vipuşcă la şalvari ne dădeau târcoale, apelând ba la conştiinţa de neam, ba la sentimentele patriotice şi încercând să ne convingă că numele asociaţiei noastre zgârie urechea unor politicieni moldoveni şi, prin urmare, ar fi cazul să-l modificăm. „O eventuală schimbare a numelui în „asociaţia de limbă şi cultură moldovenească”, ziceau ei, s-ar putea solda cu o serie de beneficii şi pomeni sub forma unor deplasări gratuite la baştină, fanioane, drapele, portrete de domnitori şi cărţi de care asociaţia noastră mai duce lipsă acută şi astăzi”. Evident, discuţiile se purtau în „limba de stat”, un termen relativ nou şi exotic pe atunci, şi mai ales de circulaţie foarte restrânsă în Lituania.
În ceea ce mă priveşte, manifestam un interes deosebit pentru cărţi, îndeosebi pentru cele care tratau problema originilor şi denumirii limbii. Era firesc, căci ideile expuse de mesagerii nepoftiţi purtau chiar veşmintele misterioasei „limbi de stat”, altfel zis – ale unui grai terfelit şi slinos, vecin bun cu perlele cebaniste gen „cinciancă” (cincinal), „gâtlegău” (cravată), „electrobou” (bec electric), „pălitură de osândă” (lovitură de pedeapsă), „băşica în voloc” (balonul e în plasă) şi altele.
Inspiraţia trimişilor voroninişti sporea vădit mai ales după fraza „naciniom s koniacika”, trâmbiţând apariţia unei noi doctrine nesesizate încă sau poate voit ocolită de analiştii de la Chişinău şi Bucureşti, şi botezată ulterior cu numele de dodonism. Bucuria lor nu avea margini când dădeau peste un pământean care, după vreo şase-şapte cincinale petrecute prin garnizoane sau uzine militare, sta şi asculta îngăduitor o poveste de croială post-bolşevică, sulemenită conform împrejurărilor momentului. Trase de păr şi cusute cu aţă albă, tezele musafirilor agramaţi, exprimate într-un limbaj obscur, necesitau imperios un suport ştiinţific şi probe relevante, ale căror rol fu atribuit sentimentelor patriotice şi unor tipărituri de o ţinută ştiinţifică foarte dubioasă. Se vorbea, bunăoară, de o „Istorie a Moldovei” şi de un dicţionar moldovenesc-românesc semnate de pseudosavantul Vasile Stati.
Cu timpul, tipăriturile în cauză au ajuns şi în Lituania, unde au fost răsfoite cu o curiozitate nedisimulată. Am avut şi eu răbdarea de a pierde câteva seri în compania acestor lucrări ciudate şi mincinoase. Aş greşi în faţa adevărului, afirmând că am pătruns în profunzime conţinutul lor, căci limbajul greoi, nenumăratele poticneli, opintiri sterpe şi bâlbâieli, dar mai ales fondul de idei îmi provocau ameţeli şi, nu rareori, dezgust. Aveam impresia că autorul lor, înarmat cu câteva perechi de ochelari de cal, a încălecat voiniceşte un făgaş istoric propriu numai şi numai „poporului moldovenesc”, deosebit întru totul de făgaşul României, cu care moldovenii s-ar cuveni să fie mereu cu ochii în patru, ca, de altfel, şi cu alte state europene. Adică, nouă nu ni-i în drum nici cu România, nici cu alte ţări, când avem la îndemână un fel de „ciucce” moldovenesc, gen „nici în car, nici în căruţă, nici în teleguţă şi, în subsidiar, nici cu ochii pe mândruţă”, amalgamat cu o neclintită şi durabilă amiciţie cu matuşka Rusia.
Culmea însă era dicţionarul moldovenesc-românesc, după care am alergat câteva săptămâni şi pe care l-am deschis, recunosc, cu multă emoţie, aş zice chiar cu un fel de înfrigurare juvenilă. Interesul sporit ţinea de faptul că, de aproape patru decenii, consult aproape zilnic dicţionare şi lucrări privitoare la probleme de lituanianistică, italienistică, slavistică şi alte discipline cu care îmi câştig pâinea cea de toate zilele. Eram nespus de curios, în răstimpuri simţeam chiar cum mă împunge un diavol la ureche şi mă îndeamnă să răsfoiesc neîntârziat această lucrare cu un titlu promiţător şi nemaiîntâlnit până atunci. Am sărit cu uşurinţă peste primele pagini, găsindu-le peste măsură de ideologizate, şi am continuat să parcurg cu ochi lacomi pitorescul opus. Departe de baştină, ţineam mai întâi de toate să aflu cum se traduc din moldovenească în română şi viceversa dulcele slove: mamă, casă, ogor, horă, dor şi altele, poate mai puţin duioase, dar la fel de scumpe şi dragi. Nu era un moft, ci mai curând o obişnuinţă a unui om familiarizat cu tipărituri de acest gen. Mare mi-a fost mirarea când le-am descoperit lipsa.
Revenindu-mi puţin, mi-am zis că, de fapt, în ultimii ani aceste vocabule au pierdut ceva din strălucirea şi dulceaţa de odinioară, drept care am început să pescuiesc febril altele, privitoare la economia de piaţă, călătorii, femei sexy, bani etc. Dar n-am putut da nici de urma acestora… În final, eram gata să mă mulţumesc cu echivalentele româneşti ale unor cuvinte şi îmbinări gen bou, măgar, lepră, coadă de topor şi altele la fel de sugestive, dar, negăsindu-le, m-am lăsat păgubaş. Am abordat ulterior subiectul cu inimoasa preşedintă a asociaţiei noastre, Lucia Andrievschi-Bartkiene, cu iscusitul şi săritorul la nevoie chirurg Alexandru Gâscă, cu experimentatul ghid în materie baltică Emilia Şelaru-Paplaitiene, dar toţi strângeau din umeri a nedumerire şi a derută. Abia mai târziu mi-am dat seama că bizareriile vasil-statiste, conjugate cu tezele emisarilor vlăguitului general, vesteau apariţia unei doctrine noi, patriotard-dodoniste, şi că Lituaniei i-a revenit rolul de poligon de încercare. Să fi fost ceva mai abil şi operativ sau să fi angajat vreun samsar de meserie, îi suflam, la sigur, maestrului Constantin Tănase paternitatea primelor comentarii în materie dodonistă şi mă procopseam şi eu cu ceva.
Fireşte, pionierii dodonişti şi-au luat nasul la purtare şi, de îndată ce au sesizat că proiectul schimbării denumirii Asociaţiei de limbă şi cultură română „Dacia” a eşuat, au încercat să ne dezbine, lansând ideea fondării unei asociaţii alternative, favorabile idealurilor dodoniste timpurii. Dar iarăşi au dat cu oiştea în gard. N-a fost nevoie nici măcar să-i urzicăm puţin sub noadă ori să le muiem binişor gârbiţa, cum s-ar fi cuvenit să facă nişte oameni de lume bună, care ţin mult la propria obârşie, dar şi servesc cu multă demnitate şi credinţă ţara care i-a găzduit şi le-a oferit posibilităţi reale de integrare şi afirmare. Veţi zice că osteneala dodonistă n-a fost decât o uşoară adiere de vânt, purtătoare a unui aer deloc îmbălsămat sau, în cel mai rău caz, un val care… ca valul trece. Bine, fraţilor, dar Valul lui Traian?
Ipolit Leca,
membru al sfatului Asociaţiei „Dacia” din Lituania
