„Ucraina si Romania sunt practic sortite sa fie concurente in urmatorii cinci ani” (Vitali Kulik, directorul Centrului de studii pentru problemele societatii civile din Kiev, 02.12.09)
Totul a inceput cu vizita din 3-4 noiembrie la Chisinau a secretarului Consiliului de securitate si aparare al Ucrainei, Larisa Bogatiriova. Cu aceasta ocazie au fost repuse pe tapet problemele demarcarii hotarului moldo-ucrainean si a recunoasterii reciproce a proprietatilor aflate pe teritoriul celuilalt stat. Inclusiv cazul Palanca. Momentul si atmosfera ulterioara a vizitei oficialului de la Kiev sugereaza insa altceva. Totul a plecat, in realitate, de la rapiditatea cu care s-au dezghetat relatiile dintre Bucuresti si Chisinau dupa schimbarea de putere din R. Moldova.
Gelozii si revendicari geopolitice
Relatiile dintre cele doua maluri ale Prutului au fost reluate cu viteza, nu doar la nivelul declaratiilor. La unison, liderii AIE au vorbit (si facut) mult pentru normalizarea acestei relatii, cea mai afectata pe timpul regimului Voronin. Semnarea Acordului de mic trafic la frontiera, declansarea negocierilor pentru celelalte acorduri politice, ridicarea regimului de vize, alte intelegeri convenite in relatia bilaterala sunt premisele bune ale unui parteneriat eficace.
Toate aceste lucruri nu au ramas nesesizate. Cu atat mai mult cu cat, in documentul de constituire a AIE, Romania este pusa in pereche cu Ucraina in ceea ce priveste parteneriatele strategice. Kievul a privit fara incantare si cu gelozie deblocarea urgenta a relatiilor Chisinaului cu vecinul sau vestic si, exasperat, a reactionat. Nu atat printr-o vizita oficiala, cat prin atmosfera creata in jurul acestei vizite si, in general, a relatiei dintre RM si Ucraina. Deloc intamplator, unii deputati din Rada Suprema sustineau ca vizita Larisei Bogatiriova era legata de – nici mai mult nici mai putin! – examinarea posibilitatii unirii RM cu Romania in cadrul unui stat comun.
Si ca lucrurile sa frizeze chiar ridicolul, un deputat din Comisia pentru Relatii Internationale a Radei vorbea nestingherit despre faptul ca: „…serviciile secrete romane duc negocieri neoficiale cu anumite servicii secrete din Transnistria pentru ca unirea RM cu Romania, despre care se vorbeste la modul serios in Romania si care este evocata de unii reprezentanti ai noii coalitii de guvernare de la Chisinau, sa se produca in fapt prin separarea Transnistriei”. Iar ca peisajul sa fie complet, mai trebuie sa adaugam si ingrijorarea recenta a unor comentatori politici cu nume ucrainean de la Tiraspol, care deplang intarirea relatiilor dintre Romania si Rusia in detrimentul… Ucrainei.
Repunerea pe tapet a „cazului Palanca” nu tine, asadar, doar de relatia bilaterala, ci trebuie citita cel putin la nivel trilateral: Chisinau – Kiev – Bucuresti. Supravegheata indeaproape un actor, discret de data asta, dar niciodata absent din aranjamentele regionale din acest spatiu.
O ciorba veche, reincalzita (geo)politic
Efectele „cazului Palanca” nu se resimt doar la nivel geopolitic sau diplomatic, caci dimensiunea de politica interna a cazului devine tot mai evidenta.
Despre ce este vorba, in esenta? Tratatul dintre RM si Ucraina cu privire la frontiera de stat a fost semnat la Kiev, la 18 august 1999, de catre presedintii Petru Lucinschi si Leonid Kucima. In ciuda unor declaratii grandilocvente si patriotice ale urmatorului presedinte, regimul Voronin a validat ceea ce pregatise regimul Lucinschi, ratificand documentul la 21 iulie 2001, prin votul Parlamentului (73 pro si 20 impotriva). Partea secretizata a respectivului Tratat, respectiv Protocolul aditional, contine doua articole importante: „1.1. RM transmite in proprietate (posesiune, folosinta si administrare) Ucrainei sectorul de autostrada Odesa-Reni in regiunea localitatii Palanca a RM, precum si sectorul de teren, prin care trece acesta; 1.2. Sectorul transmis constituie proprietatea Ucrainei pe teritoriul RM”.
De aici incepe disputa. Guvernul Filat se vede pus in fata unui fapt implinit si crede ca indeplinirea Tratatului este o compensatie pentru cedarea anterioara a Kievului la Giurgiulesti si, in termeni pragmatici, ar fi un bun prilej de „resetare” a relatiei cu Ucraina. Cu care, in realitate, Chisinaul nu a realizat nimic concret in ultimii ani (cu exceptia Misiunii EUBAM). In compensatie, RM ar putea sa primeasca in proprietate inclusiv cele circa 113 obiective, in special sanatorii si diferite edificii pe litoralul Marii Negre, Koblevo, Zatoka, Sergheevka etc. aflate pe teritoriul ucrainean.
Opozitia simte o posibilitate de atac si aduce in spatiu public teme mai noi si mai vechi, incercand sa puna in carca actualei guvernari chestiuni cu care aceasta nu are, riguros vorbind, nicio legatura. Ele tin de delimitarile frontaliere moldo-ucrainene din anii ’90 si cedarile pe care Chisinaul le-ar fi facut atunci, de faptul ca Giurgiulestiul nu poate fi o compensatie pentru Palanca si ca orice „cedare” in detrimentul Ucrainei ar fi un afront la adresa „suveranitatii si independentei statului”. Teme grele, incarcate retoric, si cu miza politica evidenta.
Un cartof fierbinte pus de Kiev in mainile lui Filat
Problema de fond nu este neaparat care dintre parti are dreptate pana la capat. In asemenea chestiuni, diavolul sta in detalii, iar diplomatia are o vorba care spune ca „nu conteaza cata dreptate ai, conteaza cat negociezi”. Doua probleme se pun aici cu acuitate. Prima este cruciala: de ce Kievul deschide acest dosar acum? Raspunsul are valente geopolitice si tine de statutul si importanta pe care o vrea Ucraina in regiune. Kievul a reactionat la incalzirea evidenta a relatiilor Bucuresti – Chisinau, inclusiv prin deschiderea acestui dosar. Dar care sunt consecintele? In ciuda retoricii amicale a Kievului, „dosarul Palanca” poate fi o piatra de moara atarnata – cu buna stiinta? – de gatul guvernului Filat in ajun de campanie electorala.
Caci a doua miza a acestui dosar este interna si tine de modul in care se va gestiona (manipula) reactia populatiei. Mai cu seama ca un asemenea dosar, asezat sub egida cutremuratoare a „cedarilor teritoriale”, are un potential emotional major. Deja chestiunea a fost inflamata de presa de la Chisinau, iar dimensiunea politica a unor asemenea gesturi nu poate scapa neobservata. A degaja in asemenea dispute aspectele subiective (politice) de cele obiective (tratate) este o intreprindere dificila.
In asemenea gen de batalii nu castiga obligatoriu cine are dreptate, dar cine reuseste sa convinga opinia publica ca are dreptate. Iar in conditiile in care situatia pietei mediatice din RM nu este inca normalizata, noua lege a Audiovizualului stagneaza – oare de ce? -, iar dominatia mediatica a actualei opozitii este inca semnificativa, o asemenea dezbatere publica poate face rau actualei aliante in perspectiva viitoarelor confruntari electorale.
Abordarea diplomatica si abordarea mediatica
Cazul Palanca si tot ce tine de acesta mai putea astepta, fara probleme, pana dupa momentul stabilizarii guvernarii de la Chisinau. Dar Kievul nu a mai avut rabdare. In acest moment, cazul risca sa modifice agenda dezbaterii interne si sa ofere opozantilor munitie la care nu sperau. Dosarul ramane inca deschis si gestionarea lui mediatica trebuie sa fie facuta la fel de atent precum cea diplomatica.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
