Regimul sovietic de ocupație, instaurat în Basarabia anilor ’40, ai secolului trecut, ar fi lăsat urme mult mai sinistre, dacă toți oamenii s-ar fi împăcat cu expresia lui criminală. Olga Focșa, o țărancă simplă din Tătărești, Strășeni, a câștigat duelul cu „marele urss” chiar din prima sa confruntare directă. Destinată Siberiei, s-a strecurat de două ori într-o zi printre puștile soldaților. Ce-i drept, o dată era noaptea, acea noapte de 6 iulie 1949…

Olga Focșa era o femeie inocentă și smerită, dintre cele care își face semnul crucii dimineața și seara, până a se așeza la masă și după mâncare. Ea nu scăpa nicio slujbă de la biserică și era iubitoare de oameni, dar mai ales de copii, căci Dumnezeu nu a dat să-i aibă pe ai săi. Femeia miluia fiecare micuț pe care-l întâlnea și-i dădea din bucățica sa. În anii ’20, ai secolului trecut, Olga s-a căsătorit cu Gheorghe Focșa, un plugar cu caracter și voință regească. Ulterior, cei doi soți au reușit să zidească și să agonisească o gospodărie de invidiat: casă arătoasă, cal, căruță, oi, alte animale, păsări, livezi și semănături, dar și câteva hectare de pământ cu vie… S-au bucurat de toate acestea doar până au năvălit sovieticii în Basarabia, deoarece, puterea sovietică, care se autointitula „a clasei muncitoare” nu-i avea de bine pe țăranii gospodari. Așa că, în noaptea de 6 iulie 1949 (al doilea val al deportărilor din Basarabia), teroarea bolșevică n-a trecut pe lângă căminul lor conjugal. Cu atât mai mult că, până la venirea sovieticilor, Gheorghe Focșa fusese activist public și membru al Partidului Național Țărănesc din România.

Atrocități bolșevice în noaptea deportărilor

În acea noapte de vară, gospodarii au adormit obosiți după o zi de muncă, când deodată somnul le-a fost tulburat de niște împușcături. Trezindu-se din somn, soții au văzut cum cineva le omoară câinii. Înțelegând ce se întâmplă, bădița Gheorghe s-a strecurat prin fereastra peretelui din spatele casei și a dispărut. Totuși, bărbatul a reușit să-i spună soției să le transmită nepoftiților că este plecat de ieri-alaltăieri la târg. La rândul ei, Olga a încercat să-i țină de vorbă pe aceștia, anunțându-i că soțul nu este acasă, însă după strigătele și bătăile lor insistente în uși și ferestre, șocată, femeia a înțeles, că aceștia au venit și după ea. Atunci, Olga a alergat iute la același geam, adineauri salvator pentru Gheorghe, uitând că este doar în cămașă de noapte, și a trecut prin el, dar era prea târziu… Deoarece după ce a făcut doi pași reușiți, femeia a fost doborâtă de o ciubotă ostășească, apoi bătută nemilos cu patul puștii și strivită de călcâiele roșii – pe față, pe sâni, pe tot corpul.

Țipetele ei de chemare în ajutor i-au fost înăbușite de perdeluța ferestrei, pe care „eliberatorii” au smuls-o și i-au băgat-o în gură ca un căluș, ca să tacă. Astfel, Olga Focșa își lua adio de la casa ei, de unde, ca o ultimă imagine, un ostaș i-a ridicat cu vârful baionetei un covoraș de pe podea și i l-a aruncat batjocoritor peste trupul ei dezbrăcat. Au dus-o pe sus la selsovet, cu mâinile legate la spate și în cămașă de noapte, aruncând-o așa, în cel mai umed și întunecos colț al infernului, care abia începea. În scurt timp, beciul primăriei s-a umplut cu alți tătăreșteni nefericiți, ridicați și ei în acea noapte. Când lumea arestată a fost scoasă din sat, Olga Focșa a mai suportat câteva batjocoriri și lovituri de la paznicii săi, urcând în căruța ce urma s-o ducă pe ultimul drum, așa flămândă, bătută și însângerată. Nu i-au permis să ia nici măcar ceva de mâncare, o haină mai groasă, o pernă sau altceva pentru drumul lung spre Siberia. A strâns la piept doar covorașul de pe podeaua casei sale și perdeaua ferestrei, care i-au scoas-o din gură tovarășii de suferință…

Evadarea din vagonul morții

La gara din Strășeni, soldații cu steluțe roșii pe chipiu făceau apelul și încărcau vagoanele cu oameni. Multă lume era îndurerată! Femeile boceau, copiii, mulți la număr, plângeau, cerând ca părinții lor să fie lăsați acasă, la văcuță, la cârlani, la merele care s-au copt… Bătrânii lăcrimau, cei bolnavi se chinuiau, iar unii bărbați, mai rezistenți, încercau să se adreseze cumva soldaților. Însă, drept răspuns primeau câte o cizmă sau un pat de pușcă în plină figură. În scurt timp, „eliberatorii” îi înghesuiau pe toți, câte cincizeci-șaizeci de persoane într-un vagon, și trăgeau zăvoarele, strigând ceva rău în altă limbă. În perimetrul gării se adunaseră sute sau mii de oameni, veniți să-și petreacă rudele pentru totdeauna. Bocete multe erau și aici, jale mare în toate părțile. În acea zi, la gara Strășeni, a participat și o orchestră militară. La umbra plopilor îmbrăcați în drapele și alte straie roșii, cineva cânta întruna: „Ya drugoi takoi strany ne znaiu, gde tak volno dyshit chelovek…” (Nu cunosc pe lume o altă țară, în care omul s-ar simți atât de liber …”)

În timp ce trenul mai stătea să se umple cu lume de prin toate satele din jur, Anicăi lui Scridon Magari din Recea i-a venit să nască. Era în a noua lună. Santinelele au deschis să intre medicul, lăsând câțiva oameni să iasă din vagon, căci era prea mare înghesuială. Într-o așa vară fierbinte, nici doctorul nu putea să lucreze. Printre cei ieșiți s-a strecurat și Olga. Arătând spre lumea care privea, le-a spus ostașilor că tocmai i-au adus mâncarea și hainele, pe care trebuia să le primească. Deși sub ochii acestora, cu un aer de indiferență, ea a mers spre lumea multă din afară, unde mai stăteau plângând surorile sale, Grapina și Culina. A ajuns la un pas de ele, s-a prefăcut că primește ceva și a sărit în mulțime… Astfel, Olga Focșa, sora tatălui meu și mătușa mea, și-a luat partea sa de libertate, însă doar pe cât i-au putut-o oferi vremurile de atunci.

A făcut parte din grupul de haiduci împreună cu soțul său

La Tătărești a revenit după mai multe zile de pribegie. L-a reîntâlnit între timp pe Gheorghe și au intrat în pădurea Ghirești, unde i-au întâlnit pe alți frați, care împărțeau aceeași suferință, din Recea, Zubrești, Greblești și din alte localități apropiate, salvați și ei de malaxorul sovietic al Siberiei. Toți au hotărât să răzbune nedreptatea și au constituit grupul de rezistență antisovietică „Armata din Pădure”. Treptat, grupul a devenit o mare organizație clandestină, care a dat mult de lucru trupelor securității, confruntându-se cu acestea de vreo câteva ori pe câmpul de bătălie, din care au rezultat morți și răniți din ambele părți.

În aprilie 1953, Gheorghe a fost prins și condamnat la 25 de ani de lagăr pentru „trădare de patrie (sovietică) și atentat la viața conducătorilor sovietici”. Mătușa Olga a fost ascunsă de mai mulți oameni de sat. A trăit în fânul Nadei lui Gheorghe a Zamfirei. Apoi s-a ascuns în beciul nepoatei sale, Natalia Calancea. Își găsea refugiu în casa fratelui său, Nicolae Mârzenco, și la surorile care au ajutat-o să se salveze din vagonul morții. Dar, cel mai mult a stat ascunsă în podul casei noastre.

După eliberările și amnistierile celor deportați și condamnați la pușcării speciale, anunțate prin 1955-1956, mătușa Olga a mai trăit vreo 15 ani. Dar în tot acest timp, despărțirea de barbatul ei, Gheorghe Focșa, a fost o mare suferință pentru ea. Acesta murise tragic într-un accident rutier chiar în fața casei, pe care abia și-o recuperase. Iar covorașul rămas în vagon a plecat singur spre Siberia, formând o altă istorie a demnității neamului românesc, pe care o voi povesti cu alt prilej.