Fericirea unui părinte

Între tată și fiu s-a creat atât un duet, cât și un „duel”, Ianis fiind pe schele de la 13 ani alături de tatăl său, care recunoaște că a fost mereu dur cu el, dar și cu fiica sa, care face tapiserie. După ce a absolvit Liceul de Arte Plastice „Igor Vieru” și Facultatea Design industrial a Universității Tehnice, Ianis și-a îndreptat privirea în afara bisericii.

„La un moment dat, Ianis și-a dorit să facă altceva și chiar dacă sunt sever, nu m-am putut opune. Fiindcă trebuie făcut ceea ce trebuie făcut”, explică maestrul în artă, care a înțeles că fiul său vede lucrurile un pic altfel. Ianis a reușit să-i câștige încrederea și să-l uimească plăcut când i-a prezentat prima sa lucrare. „Fiecare părinte ajunge să simtă un nod în gât, să rămână fără cuvinte din cauza emoțiilor, când fericirea este în afara limitelor. Tot ce poți să faci e să verși o lacrimă”, povestește Iurie Lungu. Prima lucrare semnată de Ianis, care până atunci a lucrat doar pe schele alături de tatăl său, a fost dedicată domnitorului Ștefan cel Mare, care i-a adus binecuvântarea părintească.

Deși conceptul expoziției a apărut în imaginația lui Ianis datorită implicării sale într-un proiect de animație, acesta a continuat prin realizarea „unor portrete ale minții”. Expoziția conține portrete ale lui Grigore Vieru, Iisus Hristos, Doina și Ion Aldea Teodorovici, Mihai Eminescu, Burebista, dar și reprezentări ale anotimpurilor anului. „Toate personajele de aici sunt oameni care au suferit la timpul lor, luptând pentru adevăr și poporul lor. Sunt mult mai puțini aici decât ar trebui să fie, însă i-am evidențiat pe cei mai caracteristici ai poporului nostru, începând cu Burebista. Prin măreția acestui popor am ajuns ce-am ajuns”, explică Ianis Lungu.

Icoanele – fructul interzis

Dacă Ianis a avut un exemplu în domeniul picturii, atunci talentul lui Iurie Lungu a ieșit la iveală în copilărie. „Icoana a fost o descoperire pentru mine. Fiind pasionat de pictură, urmăream cărțile din domeniu. Am observat că fiecare dintre acestea începea cu o icoană și mă întrebam de ce, doar nu aveam voie să le pictăm”, povestește Iurie Lungu. Fiind rebel de fire, făcea probe de desen acasă, pe ascuns, făcea exact ceea ce nu avea voie să facă și îi plăcea. „Pictam fiindcă era interzis. Nu aveam o educație creștină. Bisericile erau închise, părinții la biserică nu se duceau. Tata era comunist, iar mama m-a botezat în taină chiar și față de el”, spune acesta. În timpul studiilor la Moscova, a fost impus să-și ia concediu academic din cauza unei picturi în care apărea o biserică și o cruce în vârful ei. Din cauza acestui incident, autoritățile au aflat că străbunicii acestuia au fost printre deportați și, respectiv, s-a ajuns la concluzia că Iurie face parte dintr-o familie de „dușmani ai poporului”. „Atunci mi-am amintit de cuvintele mamei, care-mi spunea că voi crește mare și voi înțelege cine sunt rușii”, spune Iurie.

Întors în Moldova, la Glodeni, a fost abordat de un preot care i-a propus să lucreze cu el în biserică, acolo unde a învățat să picteze icoane pe pereți. Prezentând câteva opere de-ale sale în România, a stârnit interesul patriarhului român și astfel a ajuns să fie printre puținii pictori autorizați ai Patriarhiei Române. Acum Iurie are o experiență de aproape trei decenii de pictură pe zidurile bisericilor din Moldova. El este autorul frescei de la „Sf. Teodora de la Sihla”, a iconostaselor din Catedrala Mitropolitană din Chișinău și a picturii murale de la Biserica „Sf. Nicolae”, Mănăstirea Curchi. Lucrările lui sunt expuse atât în Republica Moldova, cât și în România și Ucraina.

„Icoana este căutată”

Întrebați despre cât de interesați sunt concetățenii noștri de achiziționarea obiectelor de artă și cât este de ușoară din punct de vedere financiar viața unui pictor în Moldova, Iurie Lungu a spus că „cu cât ești mai patriot, cu atât ești mai sărac”. Ianis nu mizează să facă din activitatea sa o afacere. Tablourile sale costă de la 250 la 500 de euro.

În același timp, Iurie afirmă că icoana este un obiect de artă, iar creștinii le cumpără ca pe obiecte de cult, ca o necesitate ce ține de cultura creștină. „Conform tradițiilor noastre, atunci când sfințim casa, ne cununăm, botezăm trebuie să cumpărăm o icoană. Icoana este, oricum, mai căutată în societatea noastră”, explică pictorul bisericesc. Mai mult, interesul față de icoane este prezent și în rândul catolicilor, precum italieni, germani sau suedezi, care le cumpără ca obiecte de artă.