Educaţie şi Independenţă

Cea mai importantă entitate este comunitatea etno-socială naţiunea

În pofida (dar şi datorită!) numeroaselor critici care i s-au adus învăţământului în ultimii ani, nu puţine fiind făcute şi de subsemnatul, în cei 20 de ani de independenţă politică învăţământul nostru s-a schimbat totuşi esenţial:

1. Am elaborat o concepţie de educaţie şi învăţământ originală, prima şi unica nu numai în spaţiul educaţional socialist, dar şi în istoria învăţământului românesc. La 17 mai 1989 (Învăţământul public) şi în august 1990 (rev. Nistru, nr. 8) au fost publicate, respectiv Concepţia învăţământului mediu de cultură generală în RSS Moldovenească (colectiv de autori) şi Şcoala naţională în contextul culturii naţionale (Vl. Pâslaru), deci cu doi ani şi patru luni şi, respectiv, cu un an înainte de declararea Independenţei politice a R. Moldova noi aveam deja o concepţie generală şi una pentru minorităţi de reformare a învăţământului – fenomen neatestat în niciun alt domeniu social, economic sau cultural. Istoriceşte vorbind, prin cele două concepţii publicate, RSS Moldovenească îşi declara independenţa în domeniul educaţiei şi învăţământului cu mult înainte de declararea independenţei politice.

Acest fapt arată că mişcarea propriu-zisă către Independenţă a început mai înainte, odată cu anexarea în 1812 a Basarabiei la Rusia, atunci când a început şi procesul de diminuare a entităţii noastre etnice, căci conştiinţa apartenenţei la o comunitate naţională este congenitală fiecărui individ, ea putând fi, după caz, diminuată sau îmbogăţită şi fortificată. Pierderea condiţiei fireşti de existenţă generează în mod legic activitatea de redobândire a acestei condiţii, căci lumea este alcătuită din entităţi, adică din lucruri întregi, altfel nici unitatea lumii n-ar fi posibilă. De aceea, individul, oricât de „bogat sau deputat” ar fi, nu poate exista ca entitate umană altfel decât ca entitate de rang inferior în cadrul unei entităţi de rang superior. Cea mai importantă, deci şi perenă, entitate la care a avansat prin milenii omenirea este comunitatea etno-socială naţiunea.
La momentul declarării Independenţei politice, populaţia R. Moldova reprezenta un conglomerat etno-social în degradare progresivă, deoarece în cadrul URSS accentul s-a pus pe diminuarea esenţei etnice a individului în favoarea celei sociale. Omul, afirma ideologia comunistă, este o fiinţă socială, care se consumă între naştere şi moarte, căci sufletul său (= conştiinţa) nu reprezintă decât un complex de reacţii ale materiei înalt organizate (creierul) la acţiunile/stimulii din realitatea fizică, drept realitate fizică fiind definit şi individul uman – o definiţie intenţionat limitată la doar conceptul marxist.

Omul devine om doar prin educaţie

Omenirea însă a elaborat mai multe concepte asupra lumii şi a omului în lume, sintetizate şi de conceptele popular şi cel creştin, care, cu toată străduinţa regimului comunist, n-au putut fi nici distruse, nici uitate într-atât încât să nu renască prin memoria comunitară imediat cum au reapărut condiţii favorabile. Aceste concepte afirmă că omul nu-i doar fiinţă biologică, ci e una bio-psiho-socială şi etnic-comunitară, prin urmare şi educarea lui urmează să se facă în conformitate cu natura complexă a fiinţei sale, pe principii imuabile. Iar primul principiu, amplu fundamentat în filosofia românească de către C. Noica, afirmă că omul nu este, ci devine fiinţă umană, iar devenirea este prin definiţie apanajul educaţiei. Cu alte cuvinte, omul devine om doar prin educaţie. Faptul devenirii fiinţei umane prin educaţie e un adevăr axiomatic atât de puternic încât este recunoscut chiar şi de către „bogaţi şi deputaţi”, fiecare dintre ei dându-şi copiii sau nepoţii la cele mai bune instituţii de învăţământ, devenirea şi clasificarea însăşi a acestora în „bune”, „cele mai bune” şi „celelalte” fiind încurajată (ştiţi dvs. cum) tot de către ei.

Al doilea principiu stipulează că la calitatea de entitate particulară în cadrul naţiunii individul poate ajunge doar parcurgând concomitent ambele sale dimensiuni existenţiale: biologică şi psihosocială sau etnică, adică desăvârşirea sa prin educaţie ca fiinţă psihosocială în cadrul comunităţii etnice.

Istoria, prin destrămarea imperiului sovietic, a oferit populaţiei R. Moldova o şansă unică – din nefericire, nevalorificată (de ce – vom încerca să explicăm în acest articol) nici la a XX-a aniversare a Independenţei sale politice – de devenire a fiecărui individ întru propria fiinţă prin re-devenirea în comunitatea etnică cărei îi aparţine congenital sau, în limbaj poetic, pedagogic şi publicistic, prin revenirea la sânul naţiunii române.
Aparent, sistemul educaţional sovietic răspundea tuturor cerinţelor impuse de natura educaţiei, cu deosebirea că acesta atribuia un rol exagerat dimensiunii socio-comunitare şi diminua intenţionat dimensiunea etno-comunitară a educatului. Afirmând mai sus că, la aniversarea sa, R. Moldova n-a reuşit să revină pe vectorul firesc al educaţiei, avem în vedere anume exagerarea nemotivată a rolului dimensiunii socio-comunitare a educaţiei, chiar şi cei cu diplome de doctor în pedagogie afirmând că educaţia îl pregăteşte pe copil „să trăiască în societate”, în timp ce Occidentul niciodată n-a renunţat la prioritatea dimensiunii etno-comunitare, cele mai mari succese pe dimensiunea socio-comunitară datorându-se anume menţinerii rolului prioritar al dimensiunii etno-comunitare în educaţie.

Mai mult intuind decât conştientizând această diferenţă, la propunerea subsemnatului din vara lui 1988, Consiliului Ştiinţific al Institutului de cercetări ştiinţifice în domeniul pedagogiei (precursorul Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei), câteva persoane (pe care eu le credeam doar entuziaste) s-au asociat pe ideea elaborării unei concepţii a învăţământului în RSS Moldovenească.

Am simţit mereu ochiul veghetor al lui N. Bucun

N-a fost o activitate instituţionalizată, căci n-a fost inclusă în planurile de cercetare, deci nici remunerată nu a fost. A fost mai degrabă una permisă (căci nu mai putea fi oprită!) pentru a putea fi controlată. Am simţit deci mereu ochiul veghetor al lui N. Bucun la orice idee propusă, care, deşi n-avea nimic în comun cu învăţământul general pe care-l conceptualizam, a fost numit şeful grupului – pentru că era membru al PCUS, proaspăt doctor habilitat şi director adjunct. Spre deosebire de fundamentalistul Pavel Panko, care reacţiona iritat la orice idee ce ar fi putut submina temeliile statului sovietic, N. Bucun era „mai cooperant” – se vedea că ştie el ce ştie (avea şi un văr colonel la KGB), de fapt, încerca să ne îndepărteze de la ideile mai revoluţionare sau „naţionaliste” cu o iscusinţă deosebită. Dar evenimentele se desfăşurau în favoarea noastră, aşa încât în decembrie deja aveam varianta brută a Concepţiei, când, întruniţi la un seminar unional la Tallinn (Bucun n-a participat nici la întrunirea de la Tallinn, nici la cea de la Minsk din 1989 şi n-a prezentat Concepţia în faţa vreunui public prestigios şi autoritar), am expus-o reprezentanţilor celorlalte republici unionale, care pur şi simplu au aplaudat-o. Deşi încă nicio republică n-avea o concepţie proprie, balticii şi georgienii au formulat principii semnificative tuturor republicilor unionale, care reglementau în special raportul individ – naţiune, pe care le-am dezvoltat şi noi în toate cele patru variante ale Concepţiei, inclusiv în varianta aprobată de Parlament (Făclia, 22 aprilie 1995).

Reformele în educaţie sunt parţiale sau globale, structurale sau funcţionale, de conţinuturi sau metodologice, economice şi financiare etc. Noi am elaborat o concepţie a unei reforme globale a învăţământului, care cuprindea toate sferele şi domeniile sale: de la scop, obiective şi conţinuturi, la metodologii, management şi finanţare. Concepţia includea principii pentru cooperarea învăţământului cu familia şi celelalte instituţii sociale. Dar întâi de toate Concepţia şi-a propus să definească şcoala naţională, acest fapt fiind o necesitate cultural-istorică de reintegrare, prin educaţie şi învăţământ, a populaţiei băştinaşe româneşti în matricea naţiunii române. Totodată, Concepţia declara un învăţământ naţional-european-universal pentru toţi cetăţenii, indiferent de apartenenţa etnică. Mai mult chiar, solidar cu ucrainenii şi găgăuzii, care n-aveau nici măcar ce aveam noi – şcoli cu predare în limba maternă, le-am propus eu personal (aveam experienţa elaborării unui doctorat într-un domeniu foarte apropiat) o concepţie de integrare în învăţământul şi în societatea moldovenească, prin dezvoltarea concomitentă pe vectorii românesc şi cultural-naţional, pe care V. Prohin, redactor-şef adjunct al revistei Nistru, a publicat-o în nr. 8 din 1990.

2. Am renunţat la sistemul sovietic de învăţământ şi am edificat un sistem naţional-european de învăţământ general, operând şi acţiuni de reformare a învăţământului profesional secundar, colegial şi universitar.

3. Am eliminat din învăţământ axiologia şi ideologia comunistă şi am început să structurăm în concepţiile şi standardele educaţionale (generale, particulare, disciplinare), în curricula (de bază şi disciplinare), în manuale şi în formarea profesională iniţială şi continuă a cadrelor didactice, precum şi în acţiunea educaţională din şcoală, un concept axiologic conform spiritului nostru naţional milenar, laic şi creştin, pe care l-am racordat la universaliile educaţionale ale învăţământului european modern.

4. Am elaborat instrumentarul conceptual, metodologic şi didactic al reformei învăţământului: Curriculumul de bază, concepţii pentru fiecare disciplină şcolară, curricula disciplinară, prima generaţie de manuale originale, ghiduri metodologice şi materiale didactice.
5. Am re-conceptualizat formarea profesională continuă a personalului din învăţământul preuniversitar: o reformă educaţională nu poate fi făcută decât de actorii ei principali, învăţătorii.

6. Am re-conceptualizat evaluarea rezultatelor şcolare: o educaţie nouă nu poate fi evaluată decât pe noi principii şi cu noi instrumente.

7. Am oferit deschidere europeană şi mondială tuturor sferelor învăţământului general şi vocaţional, în primul rând – prin accesul la valori şi libera deplasare a educaţilor în scopuri instrucţionale, de formare profesională şi ştiinţifică.

Aceste afirmaţii nu sunt nişte sloganuri patetice, strigate de sărbători; ele reprezintă cele mai generale şi mai importante valori-finalităţi educaţionale pe care a reuşit să le obţină comunitatea pedagogică românească din R. Moldova în lupta sa zilnică cu KGB-ismul şi re-comunizarea, manifestate în procesele acerbe de rusificare şi moldovenizare brutală, de tentativele diabolice, proiectate şi realizate la nivel de politici de stat, naţionale şi străine, de deznaţionalizare şi deeuropenizare a învăţământului românesc de la noi şi de îndepărtare a acestuia de matricea naţiunii române şi de valorile civilizaţiei moderne.

Comunitatea pedagogică românească din R. Moldova şi-a îndeplinit şi îşi îndeplineşte în continuare misiunea apostolică în condiţiile unei monstruos de mizerabile stări materiale, a atacurilor ideologice zilnice, la care este supusă de la fiecare difuzor, de pe fiecare pătrat de sticlă TV, de pe fiecare pagină de ziar sau de internet, iar în ultimii doi ani, prin autoritatea publică a structurilor manageriale ale învăţământului – şi la atacuri pseudoştiinţifice, revărsate cu furie în sălile cursurilor de perfecţionare, pentru acest venin fiecare învăţător mai trebuind să plătească şi un impozit în plus faţă de ceilalţi contribuabili: impozitul pentru inepţiile care li se impun, căci statului nu-i mai ajung bani să-i îndoctrineze pe bani publici.

(Continuare în numărul din vinerea următoare)