Educaţie şi Independenţă

• N-a fost formată, în spiritul principiilor reformei, o nouă pătură managerială a învăţământului, căci atunci când Banca Mondială a iniţiat programul de formare conceptuală şi curricular-democratică a cadrelor didactice, responsabil de obstrucţionarea acestei acţiuni la Ministerul Educaţiei a fost numit de către comunişti viceministrul N. Bucun, căruia i-a urmat, în aceeaşi funcţie, L. Pogolşa, actualii directori ai Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei şi coordonatorii proiectului de „modernizare” curriculară din 2009-2010, prin care s-au reintrodus standardele educaţionale de tip sovietic (bazate pe conţinuturi), s-au exclus obiectivele educaţionale din curricula disciplinare, acţiunea educaţională fiind orientată la avortonul „subcompetenţe”, iar curricula disciplinelor Limba şi literatura română, Educaţia muzicală şi Educaţia moral-spirituală au fost decapitate de coordonatorii lor, Vl. Pâslaru şi I. Gagim, unicii doctori habilitaţi şi profesori universitari coordonatori şi autori de curriculum.

Deşi numărul tezelor de doctorat în domeniul managementului educaţional creşte rapid, iar şefii din învăţământ sunt chemaţi mereu la cursuri şi seminare, o pătură managerială formată pe principiile învăţământului şi democraţiei moderne totuşi nu avem – căci nu se doreşte acest lucru la nivel politic, ea fiind substituită de politrucii comunişti (mulţi dintre care au aderat la AIE – căci mediocritatea este prolifică şi conformist-oportunistă), aşa încât, cu excepţii nesemnificative, învăţământul nostru de toate gradele are directori şi rectori, dar n-are manageri moderni, capabili nu să iniţieze reforme în instituţia condusă, ci măcar să înţeleagă corect obiectivele reformei şcolare naţionale şi să încerce să le atingă împreună cu învăţătorii/profesorii pe care, totuşi, îi conduc, în loc să colaboreze cu ei. Inerţia care-i menţine în vechea calitate de conducători de tip sovietic, îi face oricând gata să promoveze orice „iniţiativă de sus”, începând cu Procesul de la Bologna, preluat de universităţi, în loc să fie adaptat, şi terminând cu „subcompetenţele” lui Achiri şi Botgros, şi să oprime (uneori în mod sălbatic) orice pretenţie democratică, venită „de jos”. Iată de ce „managerii” din învăţământ, începând cu directorii instituţiilor preşcolare şi terminând cu miniştrii – cu voie sau fără de voie, din neştire sau neputinţă, unii din lipsă de dorinţă ori din rea-voinţă -, au contribuit şi ei la distrugerea valorilor reformei învăţământului naţional.

• Au fost puse la index Concepţia şi Strategia Formării Personalului din Învăţământul Preuniversitar (2003), fiind păstrat şi ocrotit cu credinţă fanatică sistemul sovietic de formare continuă a cadrelor didactice şcolare, acesta mai fiind ”fortificat” cu tot soiul de figuri bizare, precum cea a directorului adjunct de la IŞE N. Vicol, a şefei Catedrei de educaţie lingvistică şi literară Şt. Isac, care nu-i admit pe conceptorii reformei la cursuri, căci înţeleg domeniul ca pe un câmp de cartofi, unde poate prăşi oricine şi cu orice sapă, sau a lui I. Botgros, doctor în fizică, care conduce teze de masterat la educaţia muzicală şi artistico-plastică.

Aceeaşi soartă o are şi Concepţia evaluării rezultatelor şcolare (2003), căci directorul Agenţiei Naţionale de Evaluare, A. Ghicov, o fi fiind preocupat de o nouă schemă „lucrativă” de evaluare la BAC.

Exemplele de mai sus nu reprezintă nişte erori sau nereuşite manageriale. Dimpotrivă, ele pot fi calificate drept cele mai reuşite acţiuni „de conducere” a învăţământului de către agrarieni şi comunişti, pe care democraţii i-au păstrat in corpore în funcţii, ME şi IŞE menţinând şi consolidând intenţionat această situaţie pentru a nu permite ca reforma să se producă la nivelul factorului prim al educaţiei – al învăţătorului. Fie cât de bine concepută o reformă a învăţământului, şi a noastră a fost concepută mai bine decât în orice altă ex-republică unională – au demonstrat-o aprecierea de la Tallinn în 1988 şi aprobarea ulterioară la scară naţională, nerealizarea reformei şcolare pe segmentul recalificării conceptual-currriculare şi democratice a cadrelor didactice şi a managerilor şcolari înseamnă boicotarea deschisă sau subversivă a reformei întregului sistem.

• Nu s-a renunţat în întregime la sistemul sovietic de învăţământ. Acesta s-a menţinut în partea sa cea mai dăunătoare – în structura duală, care se compune din două sisteme paralele de învăţământ: cu predare în limba română, care-i mereu obstrucţionat în tendinţa sa de a re-deveni cu adevărat un învăţământ românesc, şi cu predare în limba rusă, încurajat şi, în mare măsură, chiar întreţinut (manuale, materiale didactice etc.) de state străine, el producând şi cea mai mare bombă cu efect întârziat pentru independenţa ţării: absolvenţii şcolii ruse, nepoţi şi strănepoţi de ocupanţi, deşi născuţi în anii de Independenţă politică, deşi susţin examene la limba română, n-o cunosc sau o cunosc prost, refuză s-o vorbească, protestând tot mai des împotriva românismului.

Un astfel de sistem de învăţământ de fapt nici nu poate fi numit naţional, deoarece a fost eliminat primul său principiu constitutiv: unitatea epistemică, teleologică, axiologică şi metodologică, şcolile rusolingve importând principii, obiective, conţinuturi etc. din ţările de origine, în acest domeniu statul nostru arătându-se la fel de neputincios ca şi faţă de stăpânul Armatei a 14-a.

• Axiologia şi ideologia comunistă n-au fost eliminate deplin din învăţământ. Disciplina Limba şi literatura română a fost pur şi simplu devastată epistemic, teleologic şi metodologic: au fost eliminate principiile, obiectivele, sistemul de activitate literară-lectorală, metodologia de predare-învăţare-evaluare specifice educaţiei literar-artistice au fost înlocuite cu metode aferente altor discipline. Educaţia lingvistică a redevenit activitate de învăţare a gramaticii. S-au reintrodus criteriile sovietice de notare etc. Modificările date în curriculum s-au făcut ca acesta să corespundă manualelor lui Ghicov şi Co, în care numărul inepţiilor şi al eclectismelor n-a fost niciodată mai mare. Dar manualele aduc onorarii bunişoare, deci concepţiile şi principiile educaţionale nu mai contează.

Disciplina Istoria, după câteva atacuri agraro-comuniste, care i-au periclitat temeinic misiunea – de a forma elevilor simţire/gândire/conştiinţă istorică naţională, mai nou (dar tot în cadrul proiectului din 2009-2010, iniţiat de comunişti) este porţionată în componentele universală (50%), naţională (45%) şi locală (5%), de se creează impresia că au murit toţi filosofii din ţară şi nu mai are cine să explice acestor amărâţi istorici şi pedagogi că conştiinţa istorică naţională nu poate exista ca atare fără a se raporta implicit la local şi universal. În plus, fenomene şi evenimente precum foametea şi deportările, procentul de basarabeni (faţă de populaţie) comparabil cu cel al ruşilor căzuţi în al Doilea Război Mondial, adevărul despre holocaust şi originea minorităţilor naţionale etc., fie că sunt ignorate, fie că nu sunt interpretate de pe poziţia interesului naţional şi în conformitate cu documentele internaţionale care le definesc şi apreciază.

Educaţia artistico-plastică a fost redenumită în Arta plastică, făcându-se cedări semnificative în favoarea conceptului tehnologic al lui N. Rostovţev, demonstrat ca ineficient şi dăunător încă acum 30 de ani de către Institutul de Educaţie Artistică (Moscova).

Disciplinei Educaţia moral-spirituală, făcând jocul Mitropoliei Chişinăului, ME (pe când viceministru era Bucun) i-a aprobat două concepţii de EMS diferite, aceasta fiind şi prima dintre cele mai mari inepţii epistemice ale stăpânilor educaţiei din R. Moldova. Apoi, la „modernizare”, Angela Cara, exact ca şi A. Ghicov, şi-a arogat disciplina şi a distorsionat-o conceptual în modul cel mai mârşav, eliminându-l din colectivul de autori ai curriculumului pe coordonatorul acestuia, care este şi fostul său conducător ştiinţific.

• Standardele educaţionale au fost reconvertite pe conţinuturi, ca în conceptul sovietic, ele transformându-se din nou în instrumente voalate de manipulare şi îndoctrinare a educaţilor. Contrar cadrului conceptual al învăţământului general, standardele „modernizate” sunt subordonate învăţământului universitar (cele la LLR – de către autorii universitari T. Cartaleanu şi O. Cosovan), în loc să servească particularităţilor de formare/dezvoltare ale fiecărui elev – adevărata centrare a educaţiei pe persoana celui educat.

• Manualele nu se mai conformează nici standardelor, nici concepţiilor disciplinelor şcolare, care, deşi aprobate de ME, în 2009-2010 au fost pur şi simplu ignorate, pe prim-plan avansându-se curriculumul „modernizat”, deşi anume curriculumul ar trebui să se conformeze concepţiei disciplinei, care, la rândul ei, reprezintă o corelare (la LLR, în baza unor cercetări îndelungate) cu Curriculumul de bază, de asemenea aprobat de ME şi valabil şi azi, şi cu concepţia generală a învăţământului, aprobată de Parlament, şi ea în vigoare. Manualele de matematică şi cele de LLR, afirmă forumiştii, se potrivesc mai degrabă schemelor de câştig construite în cabinetele ministeriale (afirmă editorii) decât sus-numitelor documente şi principii.

• În fine, elevilor li se încalcă zilnic dreptul la educaţie, declarată oficial „de calitate”, căci în condiţiile indicate nu mai este posibil ca ei să devină întru propria fiinţă, să se desăvârşească ca oameni liberi, deoarece învăţământul nu mai are obiective educaţionale, este bazat pe standarde de conţinut, deschise la manipulări ideologice, fiind orientat la formarea de „subcompetenţe”; manualele sunt viciate prin coruperea sistemului de expertizare a acestora; sistemul de evaluare a rezultatelor şcolare este corupt la gradul epidemic-penitenciar, iar mulţi părinţi sunt nevoiţi să emigreze peste hotare pentru o bucată de pâine şi o rază de democraţie.

În concluzie: în R. Moldova au fost elaborate oportun temeliile conceptuale pentru devenirea întru fiinţa naţional/europeană/universală a tinerei generaţii, fiind proiectată şi iniţiată o reformă globală a învăţământului. Dar aceasta ne-a fost furată de agrarieni şi comunişti, care au frânat-o, au reconvertit-o în valorile sovieto-comuniste, distrugându-i mai ales filonul naţional-european. Cea mai mare lovitură i s-a dat învăţământului naţional în anii 2009-2010, când principiile sale de bază şi documentele conceptual-normative care le promovează au fost distruse sau ignorate subversiv, acţiunea continuând triumfal şi azi, la aniversarea a XX-a a Independenţei politice a R. Moldova.

În aspectele examinate, iar acestea sunt definitorii educaţiei, reforma învăţământului ar trebui oprită şi relansată pe principiile ei iniţiale, aprobate juridic de Concepţia dezvoltării învăţământului în R. Moldova, Curriculumul de bază şi concepţiile disciplinelor şcolare.

Vlad Pâslaru,
doctor habilitat în pedagogie, profesor universitar, cercetător ştiinţific principal, ex-director al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei

P.S. La 27 august 1991, directorul comunist al institutului, N. Bucun, ne-a scos în termeni autoritari în PMAN, unde urma să fie declarată Independenţa. Am ieşit în Piaţă cu o presimţire proastă, provocată de faptul că eu, semnatar al Scrisorii celor 66, unul din principalii autori ai concepţiei generale şi autorul concepţiei învăţământului pentru alofoni, coordonatorul programelor şi manualelor de literatura română, sunt „mânat” la miting ca o vită. Presimţirea s-a adeverit în toţi cei 20 de ani, căci şi azi tot Bucun şi Co „ne mână” unde vor ei şi aceiaşi Bucuni şi Pogolşe ne reprezintă efectiv atât independenţa politică, cât şi drepturile declarate de ea: libertatea la cuvânt şi dreptul la muncă.
(V. P.)

Referinţe: Educaţie şi independenţă (I)