Experienţe lituaniene (IV). Securitatea energetică

Acest statut este determinat de câţiva factori: absenţa propriilor resurse de gaz şi petrol; dependenţa excesivă de Federaţia Rusă în livrarea resurselor energetice; faptul că nu este integrată total în sistemul de securitate european; caracterul general al relaţiilor în sectorul energetic dintre UE şi Federaţia Rusă, mai ales absenţa unei politici unice europene în acest domeniu; necesitatea închiderii centralei atomice de tip sovietic de la Ignalina în 2009, care acoperea 78,4% din necesarul de energie electrică al Lituaniei (prin centrală se exporta energie în Letonia şi Estonia) şi care a fost, aşa cum spun unii experţi lituanieni, unul din preţurile plătite de Lituania pentru aderarea la UE. Asta face ca ţara să fie considerată o „insulă energetică”, iar ceea ce cântăreşte cel mai mult în determinarea acestei izolări este dependenţa de Federaţia Rusă, care este una din moştenirile grele ale perioadei sovietice.

La începutul anilor 1990, Lituania, ca şi R. Moldova, era totalmente integrată în sistemul economic şi energetic sovietic, iar multe dintre întreprinderile lituaniene erau anexe ale marilor întreprinderi sovietice şi puţin corespundeau intereselor economice ale republicii. Din acest considerent, chiar dacă politic şi civilizaţional Lituania s-a rupt de Rusia, din punctul de vedere al asigurării energetice ea a rămas în continuare conectată la resursele de petrol, gaz şi electricitate ce vin din Federaţia Rusă. În anul 2007, cu doi ani înainte de închiderea centralei atomice de la Ignalina, consumul de resurse energetice primare era de 30,9% gaz natural, 29,2% petrol şi produse petroliere, 26,1% energie nucleară, 11,2% energie indigenă şi 2,6% cărbune şi cocs. Acest fapt asigura un anumit echilibru în sistemul energetic lituanian. Actualmente, 98,4% din petrol, 97,1% din gazul natural şi 59,7% din electricitate vin din Federaţia Rusă, iar preţul plătit de Lituania pentru resurse este unul din cele mai înalte în UE. Dincolo de problemele economice pe care le cauzează această dependenţă, ea complică în mare parte natura relaţiilor politice cu Rusia, atât din cauza orientării ostile, antiruse, a politicilor lituaniene, considerată a fi, alături de Polonia, „luptător al noului Război Rece”, cât şi din cauza caracterului confruntaţional al relaţiilor dintre Occident şi Rusia.

Din cele trei ramuri care asigură securitatea energetică a Lituaniei (petrol, gaz şi energie electrică), cea mai stabilă este situaţia în sectorul petrolier. Chiar dacă este importator net, Lituania are propria rafinărie de petrol în Mazeikiai (cea mai mare întreprindere economică din ţară), precum şi terminale de petrol şi produse petroliere la Butinge şi Klaipeda. Conductele de petrol şi gaz vin în Lituania din Rusia prin Belarus, iar la punctul de pompare Biržai (la graniţă cu Letonia) o conductă pleacă spre Letonia, iar alta spre Marea Baltică. Cu aceste staţii şi conducte, Lituania este un important punct de tranzit între Occident şi piaţa petrolieră rusă, iar prin asta are o anumită stabilitate petrolieră.
Mai complicată este situaţia în sectorul de gaz, care are o singură conductă ce vine din Rusia de la Minsk. În caz de urgenţă, Lituania poate importa mici cantităţi de gaz din Letonia (până la 50% din necesităţi), dar situaţia poate fi agravată de faptul că nu există o altă conductă ce ar lega ţara de un alt stat al UE. Chiar dacă prin legea privind gazul natural din 2007 piaţa lituaniană este deschisă oricui, Gazprom rămâne în continuare singurul exportator, ceea ce face liberalizarea pieţei formală, iar Lituania, la fel ca multe alte state europene, extrem de vulnerabilă din punct de vedere energetic. Vulnerabilitatea este determinată de faptul că Gazprom, fiind singurul exportator, urmează mai degrabă strategia „diplomaţiei energetice” decât principiile economiei de piaţă. Preţul mult mai ridicat pe care lituanienii îl plătesc pentru gazul natural în comparaţie cu alte state UE, evitarea Statelor Baltice ca zonă de tranzit şi şantajul privind posibilitatea întreruperii livrării sunt consecinţe ale acestei situaţii complicate. Ceea ce agravează şi mai mult situaţia în acest sector este faptul că Gazprom controlează, fie direct, fie prin intermediari, atât elementele cruciale ale infrastructurii (conductele şi facilităţile de stocare), cât şi companiile de distribuţie a gazului (Gazprom deţine 37,1% acţiuni din „Lietuvos Dujos”, principala companie naţională de gaz). Asta a făcut ca Lituania să aleagă cea mai drastică formă a celui de-al Treilea Pachet Energetic UE (intrat în vigoare în mai 2011) privind alternativele de proprietate, care prevede separarea completă a proprietăţii de aprovizionare cu gaz şi infrastructurii de transport. Prin urmare, Gazprom va fi nevoit să cedeze dreptul de posesie asupra conductelor lituaniene, permiţând astfel Guvernului să preia controlul asupra infrastructurii de gaz. Cele două părţi sunt actualmente într-un conflict deschis prin diverse curţi de arbitraj europene, iar de capacitatea Lituaniei de a-şi impune punctul de vedere va depinde în mare parte autonomia sa energetică în raport cu Rusia.

În sectorul de energie electrică există două probleme la ordinea zilei. Prima este legată de consecinţele închiderii centralei atomice de la Ignalina, care a transformat Lituania dintr-un exportator de energie electrică într-un importator net. Cea de-a doua problemă este perspectiva deschiderii unei noi centrale atomice la Visagina, care în mare parte a complicat relaţiile cu Federaţia Rusă, care construieşte două centrale atomice în Belarus şi Kalinigrad, dar şi contextul intern, prin apariţia diferitelor linii de rezistenţă împotriva edificării sale. Costurile de construcţie a centralei, care ar acoperi total necesităţile de curent ale Lituaniei, dar şi Letoniei, şi Estoniei, sunt extrem de înalte şi se ridică la 7 miliarde euro (20% din PIB). Construcţia sa a devenit terenul unui război informaţional între Rusia şi Lituania, prima invocând lipsa de perspectivă a unui astfel de proiect din cauza proximităţii unor centrale la Kaliningrad şi în Belarus, care ar livra curent mai ieftin. Lucrurile sunt complicate în acelaşi timp de reticenţa lituanienilor faţă de centralele atomice în „era nucleară” post-Fukushima (mai ales că reactorul pentru centrală urmează a fi construit de firma niponă „Hitachi”, lucru de asemenea accentuat de Rusia drept un element de nesiguranță) şi de corupţia care ar exista în utilizarea banilor europeni şi lituanieni la construcţia sa. Asta a făcut ca 64% din lituanieni să spună „NU” în referendumul consultativ privind necesitatea construcţiei centralei din 14 octombrie 2012.

Prin Strategia de lungă durată privind Energia Naţională, adoptată de Guvernul lituanian în 2012, se prevăd paşi importanţi spre definirea politicilor energetice şi demonopolizarea sectorului energetic, a căror finalitate este obţinerea independenţei energetice a Lituaniei până în 2020. Pentru asta sunt prevăzute cinci obiective majore: finalizarea „podului energetic” cu Polonia (LitPol Link), construcţia conexiunii electrice lituaniano-suedeză NordBalt, construcţia centralei atomice de la Visagina (referendumul fiind consultativ, Guvernul a declarat ferm realizarea acestui proiect), implementarea celui de-al Treilea Pachet Energetic European şi construcţia unui terminal de gaz natural lichefiat la Klaipeda. Realizarea acestor proiecte ar însemna liberalizarea sectorului energetic lituanian, demonopolizarea sa, obţinerea unei diversificări energetice şi a unei autonomii în raport cu Federaţia Rusă, cât şi o mai mare integrare a Lituaniei în sectorul energetic al Uniunii Europene.