Văzându-i chipul aspru, te gândeşti imediat că peste această femeie s-au abătut cele mai mari tragedii basarabene din secolul XX, ca ocuparea Basarabiei, războiul, sovietizarea forţată, foametea şi deportările. Expresia îngheţată a feţei ne vorbeşte despre aceea că ea nu a fost un martor sau un chibiţ al evenimentelor istorice, ci o victima directă a lor. Chiar şi dacă nu am şti că rudele ei au fost deportate în Siberia, oricum, tot la asta ne-am fi gândit, mai ales că i se citeşte pe chip o durere mocnită pe care a ascuns-o undeva adânc în suflet. Totuşi, nu e un om înfrânt şi resemnat. Privirea ei aţintită în depărtări ne spune că avem în faţa noastră un om care şi-a păstrat demnitatea şi e, şi acum, pregătit să-şi apere cauza şi valorile pe care le împărtăşeşte. Mi se pare că femeia pictată de Elena Bontea e reprezentativă pentru o întreagă categorie de basarabence care nu şi-au plecat capul în faţa intemperiilor istoriei şi au luptat până la capăt, adică până când adevărul a triumfat. Anume nişte femei ca acestea au putut păstra aprinsă flacăra speranţei de-a lungul unei lungi perioade istorice extrem de vitrege şi de întunecate. Analizând acest tablou pictat de Elena Bontea în 1981, mai descopăr că personajul lucrării ei parcă ar sta pe scaunul unui autobuz sau al unui tren şi s-ar afla într-o călătorie înapoi, în istorie. Poate, către rudele deportate în Siberia. Oricum ar fi, o asemenea călătorie se impune imperios s-o facem cu toţii. Pentru a descoperi asemenea femei.
