– Stimate Anatol Moraru, ştiu că citeşti mult, dar mai ştiu că şi semnezi cronică literară. Este cronica literară o şcoală obligatorie pentru un cercetător literar?
– Am deprins „năravul” cititului din copilărie. Fiecare pionier sovietic avea, după moda timpului, două visuri: să se odihnească în renumita Tabără „Artek” şi să devină cosmonaut. Eu aveam şanse minime în ambele cazuri (timpul a confirmat acest lucru), însă pe J. Verne, D. Defoe, T. Heyerdahl, H. Melville, A. de Saint-Exupery etc.,etc., am putut să „cobor la fund de mare”, să „zbor spre Lună”, să cunosc „balene albe”, să-mi asum singurătatea pe o extraordinară insulă din Pacific şi tot aşa. Citesc de ani buni şi din obligaţiunea mea de profesor de literatură şi exerciţiul îmi place ca la începuturi. Mă strădui să fiu atent la apariţiile editoriale, să nu-mi scape cărţile bune, pe „val”. Citesc beletristică, dar şi exegeze, studii de specialitate. Cât priveşte cronica literară… din păcate, nu reuşesc să semnez cronici cu arta şi regularitatea lui Gr. Chiperi sau Mircea V. Ciobanu, de exemplu. Negreşit, cronica literară e un exerciţiu necesar în formarea unui cercetător literar, pe lângă altele. O cronică literară bine scrisă poate deveni, am convingerea, matricea unui studiu de întindere.
– Sunteţi un scriitor care place tinerilor cititori, fapt confirmat de succesul romanului „Turnătorul de medalii” şi a volumului de povestiri „Nu mă tentează”. Mă refer îndeosebi la reacţiile cititorilor veniţi la lansările din cadrul proiectului „Chişinăul citeşte o carte”. E adevărat că polemica vă produce o deosebită plăcere?
– Cred că ai dreptate, cărţile mele au plăcut îndeosebi liceenilor şi studenţilor. Cine ştie, poate faptul că mă aflu zilnic în faţa studenţilor mă avantajează să cunosc mai bine lumea lor, mă determină să scriu lucruri conforme orizontului lor de aşteptare, să abordez materii care-i sensibilizează.
Fireşte, îmi plac disputele, cui nu-i plac? Or, polemicile sunt motoarele unui proces literar, pot aduce, când sunt purtate civilizat, la clarificările necesare, la identificarea unor direcţii de înaintare. Din păcate, între râurile noastre cu ape cristaline nu se produc discuţii şi polemici literare decente. Ele eşuează, de cele mai multe ori, în răfuieli personale. Exemplul doveditor este aşa-numita polemică dintre atletul moralităţii, Andrei Strâmbeanu, şi „pornografii de la Bălţi”.
– Cum defineşti, de fapt, ceea ce numim noi acum „noua literatură”, „noua critică literară”?
– Când vor avea dimensiunile valorice ale „noului roman francez” sau „new criticismului”, vom discuta în termenii respectiv. Deocamdată, mi se pare că fenomenul e în faza de evoluţie, de cristalizare, de unde şi riscul unor definiţii care să pretindă totalitatea. Promoţiile literare din ultimele două decenii (poeţi, prozatori, dramaturgi, critici literari): Ştefan Baştovoi, fraţii Vakulovski, Vasile Ernu, Nicoleta Esinencu, Iulian Ciocan, Iulian Fruntaşu, Adrian Ciubotaru, Lucia Ţurcanu, Liliana Armaşu, Pavel Păduraru, Aurelia Borzin, Ecaterina Bargan, membrii Human Zone-ului ş.a. sunt tentate să spargă tipare, să fisureze canoane, să zgâlţâie monumente, să „schimbe la faţă literatura interiverană” . Cred că le va reuşi acest proiect ambiţios, or, per ansamblu, nu au altceva de făcut decât revoluţii estetice.
– Pe final, o întrebare indiscretă: ce anume ai vrut sau ai fi dorit să scrii, tu cercetătorul şi scriitorul, şi simţi că nu vei reuşi?
– Nu ştiu dacă „Am vrut cândva s-o fur pe Mona Liza”. Poate o „Comedie inumană” sau o „Istorie a literaturii române” cu măcar… „Un secol de literatură”. La modul serios, sigur că trăiesc deja anumite regrete şi nemulţumiri. Şi nu e vorba de pozarea în figura scriitorului care aspiră cu fiecare operă spre perfecţiune. Nu mă tem să-mi recunosc anumite limite. Altfel, mi-aş fi dorit să scriu două-trei romane bune despre crizele, rupturile, convulsiile comunităţii noastre, despre lumea care se dărâmă. Nu ştiu dacă am avut vreodată în istorie o asemenea sumă de probleme acute. Acum, nu ştiu dacă e să mă supăr pe părinţi, pentru că nu am să ajung un Dostoevski , un Camus, un Mann sau un Manolescu.
