Mai ales frica de a-şi declara adevărata identitate. Majoritatea românilor basarabeni ştiu foarte bine că sunt români – însă se tem să îşi afirme această identitate, le este frică să recunoască faptul că fac parte din cultura română. Participă la cultura română, se bucură de ea în toate formele, de la manele până la Mihai Eminescu, vorbesc româneşte – doar că sunt cuprinşi de un fel de paralizie atunci când vine vorba să declare oficial asta. La un pahar de vin basarabenii îşi amintesc cum ascultau Radio România, sunt în stare să reproducă sute de versuri şi cântece româneşti, îţi explică în detaliu tradiţiile locale. În faţa recenzorului însă fie îi cuprinde muţenia, fie preferă să se conformeze. Moldovan şi gata.
Pe de o parte fenomenul poate fi explicat prin teroarea instituită de sovietici vreme de jumătate de secol. În toţi aceşti ani a fost pus în funcţiune un adevărat mecanism de dresaj: băţul şi morcovul, pedeapsa şi recompensa. Însă prima a fost teroarea: execuţii sumare, deportări masive care au eliminat fizic întreaga elită dintre Prut şi Nistru, foametea provocată artificial prin colectările abuzive de produse agricole. Apoi, brusc, sovieticii au devenit salvatorii, au adus grâne şi au hrănit oamenii pe care tot ei i-au înfometat. Foarte repede basarabenii au înţeles că nu au scăpare, că nu au unde să fugă şi că nimeni nu îi va proteja. Pe planul al doilea a venit propaganda sovietică, bine articulată şi pusă la punct. Cei care s-au dat de partea sovieticilor au fost rapid recompensaţi cu tot felul de avantaje. Aproape trei generaţii a funcţionat acest mecanism de dresaj în masă: accepţi ideologia sovietică – trăieşti cât de cât bine şi liniştit; vrei să ai alte păreri decât propaganda oficială – anchete, dificultăţi în viaţa de zi cu zi, deportare mascată, plus amintirea terorii totale din perioada de după război.
Nici nu este de mirare că frica aproape că a intrat în gena basarabenilor. Sovieticii au ştiut foarte bine să insufle ideea că Basarabia este o închisoare, că nimeni nu are scăpare de aici – decât poate spre est, spre lumina lui Lenin şi a lui Stalin. Identitatea românească a fost îngropată într-un colţ al memoriei în faţa armei ţinută de ostaşul sovietic. Mutilarea culturii publice a venit mai apoi, pe primul loc a fost frica şi senzaţia de prizonierat total. S-au găsit oameni curajoşi de-a lungul timpului care au încercat – unii mai cu sfială, alţii mai direct – să îşi afirme adevărata identitate. Însă aceşti oameni curajoşi au fost mult prea puţini. Speranţa stă în generaţiile care au apucat să crească fără frică şi asta s-a văzut în 2009 – momentul în care s-a format o masă critică a generaţiei care nu a cunoscut spaima din timpurile sovietice. Recensămintele din Republica Moldova sunt în realitate barometre ale fricii, în ele vedem câţi sunt cei care trăiesc cu amintirea terorii.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
