Frontiera lui Cantemir

Am scris prin 1998-99 un editorial în care analizam varianta „cedării Transnistriei” și fixarea frontierei R. Moldova pe Nistru. Bineînțeles că am fost atacat de unii și declarat „trădător de neam”. Mai târziu această perspectivă a mai fost discutată de unii ziariști și analiști politici. Aminteam atunci că M. Eminescu vedea românismul numai până la Nistru – „de la Nistru până la Tisa tot românul plânsu-mi-s-a…”…

Iată ce scrie istoricul Gheorghe Buzatu: „Să reținem, în context, anul 1711, când rușii și Petru cel Mare au depășit granița de apus, despărțind Imperiul de Moldova pe Nistru, angajând, avându-l alături pe Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, bătălia cu turcii de la Stănilești (iulie 1711), pierdută în câteva zile. În consecință, Cantemir fu silit să se retragă în Rusia, dar nu putem neglija că, anterior confruntării de la Stănilești, domnul Moldovei a fost acela care a redactat integral textul Tratatului de alianță cu Petru cel Mare, ce avea să fie semnat la Luțk în 13/24 aprilie 1917.

Fapt cardinal în desfășurările istorice, Cantemir, în spiritul „străvechilor legi” ale Țării Moldovei, dar prevăzător la maximum, a inclus în Tratat respectul integrității teritoriului Moldovei, ale cărei fruntarii au fost stabilite cu precizie în toate direcțiile, inclusiv, dacă nu cumva în rândul întâi, spre Est, pe Nistru. Drept care, articolul 11 prevedea fără rezerve că „Pământurile Principatelor Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească, asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire, sunt cele cuprinse între râul Nistru, Camenița, Bender cu tot ținutul Bugeacului, Dunărea, granițele Țării Muntenești și ale Transilvaniei și marginile Poloniei, după delimitările făcute cu acele țări”. Iată și concluzia reputatului istoric: „Este lipsit de orice îndoială că, având în seamă evoluțiile ulterioare, linia română-rusă pe Nistru impusă de Cantemir la 1711 prezintă din toate punctele de vedere o relevanță cu adevărat istorică”.

Nu comentez.