(Im)posibila educaţie

Am ca vecini şi o familie de ucraineni moldovenizaţi. Auzindu-mă cum vorbesc, fără să ştie ceva despre mine, mi-au zis că sunt naţionalist şi că, spre deosebire de ei, care au primit locuinţa po zakonu, mie mi-a dat-o Frontul Popular. N-am fost membru al acestei mişcări nici eu, nici vreunul din membrii familiei mele, pentru că nu ni s-a propus – acum ştiu de ce… Respectiv, am trăit la gazdă şi în cămine neamenajate şaisprezece ani, până când mi-a venit rândul la locuinţă, pe care am primit-o foarte greu – căci totdeauna se găseşte câte unul să-ţi fure şi pâinea din gură. Iar naţionalist sunt pentru că vorbesc româneşte, adică mai mult corect, ca orice moldovean basarabean care a făcut o facultate de litere. Neacceptându-mi dreptul la identitate, aceşti vecini ai mei, din păcate pentru ei şi pentru noi, nu mai pot şi nu mai vin de acasă, căci se menţin voit pe extrema imposibila educaţie… Niciodată nu va mai veni acasă nici sora vecinei, deşi vine totuşi în fiecare vară, din Surgut, unde s-a stabilit încă în timpul URSS, şi îşi parchează maşina în curtea noastră, timp de două luni, strâmtorându-ne astfel pe noi, proprietarii de locuinţe. Cerându-i să-mi respecte dreptul de proprietar, m-a înjurat mojiceşte. Soţul ei, moldovean din talpă, atunci n-a zis nimic, dar vara aceasta a pretins să-i acord prioritate la intrarea în curte. Cam aşa înţeleg unii „moldoveni” să vină acasă: cu tancul mediocrităţii obraznice.

Deocamdată, nu se adevereşte şi o tendinţă de venire acasă şi a absolvenţilor din ultimii douăzeci de ani ai universităţilor din Europa, SUA şi Canada – iar aceştia sunt mulţi, cu multe şi valoroase experienţe, mulţi cu titluri ştiinţifice. Dar procesul a început, el fiind confirmat de figurile culturale ale lui Vl. Filat şi Al. Tănase, V. Negruţa şi V. Marinuţă, a unor deputaţi în Parlament şi în Primăria Chişinău.

Cei înstrăinaţi fără voie, mereu vin de acasă. Ei sunt Feţi-Frumoşii care pleacă de acasă pentru a acumula experienţe şi a reveni apoi, maturi şi înnobilaţi, acasă, unde se căsătoresc cu cele mai frumoase fete, a căror raţiune de a fi este să le nască celor care vin de acasă fii şi fiice rupte din soare, pentru veşnicia neamului. Căci aşa ne este dat: să fim oriunde şi oricând în propria noastră identitate. Identitate care, în spaţiul încă mioritic dintre Prut şi Nistru, nu se prea învaţă la şcoală, care-i nechemată, hăituită şi nevoită să sufere străinătatea chiar la ea acasă, o străinătate încă puternic alimentată de saveţki saiuz-ul celor care au plecat fără să plece şi care se întorc fără să vină, dar mai ales al celor care nici de plecat nu pleacă, dar nici de acasă nu mai vin.