În filmul „300” (2012), realizat pe baza benzilor desenate concepute de Frank Miller, soldaţii spartani conduşi de Leonidas sunt atacaţi la un moment dat de corpul de elită al „nemuritorilor” din armata persană, portretizaţi drept luptători misterioşi, purtând măşti lugubre şi fiind înveştmântaţi şi înarmaţi precum nişte veritabili ninja. Cine erau în realitate aceşti combatanţi şi cum arătau ei de fapt?
Chiar dacă s-a vorbit mult despre „nemuritorii” persani, se cunosc foarte puţine despre ei, întrucât sursele antice sunt extrem de puţine şi redau punctul de vedere al autorilor greci, evident subiectivi şi adeseori slab informaţi. Principalul izvor istoric este reprezentat în acest caz de Istoriile lui Herodot, care foloseşte în câteva rânduri termenul athanatoi („nemuritori”) pentru a se referi la un corp de luptători de elită compus din 10000 de perşi (Hdt. 7.83.1; 7.211.1; 8.113.2). Alteori Herodot pare a se referi la acelaşi corp de armată, fără a folosi această denumire (Hdt. 7.41.1-2). Toţi ceilalţi autori greci şi romani care folosesc numele de „nemuritori”, mai târzii decât Herodot, par a fi fost influenţaţi de „părintele istoriei”. Alţi istorici, precum Xenophon, scriu despre garda regală, formată din 10000 de persoane, fără a se referi la ei cu acest nume. De fiecare dată, referirile sunt strict tangenţiale, niciunul dintre scriitorii antici nefiind preocupat de a scrie pe larg despre aceşti luptători. Din punct de vedere iconografic, lucrurile sunt şi mai neclare: există unele reprezentări ale gărzilor regale persane pe reliefurile palatelor de la Susa şi Persepolis, dar faptul că acestea ar fi unii dintre cei 10000 de „nemuritori” rămâne în continuare o simplă supoziţie.
Nemuritor sau însoțitor?
În consecinţă, reconstituirea adevărului despre „nemuritorii” persani se dovedeşte a fi o sarcină deosebit de dificilă pentru cercetători. Astfel, de la început, se pune chiar problema numelui de „nemuritori” pe care îl foloseşte Herodot. Istoricul grec îl explică prin faptul că numărul luptătorilor din această unitate era păstrat constant prin înlocuirea imediată a pierderilor cu noi ostaşi recrutaţi din alte corpuri de armată. Totuşi, nu există niciun indiciu că această denumire ar fi fost utilizată de perşi, ipoteza cercetătorilor moderni fiind că Herodot sau sursele acestuia au confundat termenii iranieni anušiya („însoţitor”) şi anauša („nemuritor”). Coroborată cu păstrarea intactă a numărului de 10000, „însoţitorii” persani au devenit în scrierile grecilor „nemuritori”.
Originea lor este şi mai mult înconjurată de mister. Ca în atâtea cazuri înregistrate la societăţile arhaice, embrionul trebuie să fi fost reprezentat de elita de războinici care însoţeau căpetenia tribală în expediţiile de luptă şi care a fost reorganizată şi formalizată odată cu apariţia statului. De altfel, istoricul Xenophon menţionează că unitatea celor 10000 ar fi fost organizată de chiar fondatorul imperiului persan, Cyrus cel Mare, adăugând că luptătorii au fost recrutaţi dintre cei mai neînsemnaţi perşi (Xen. Cyr. 7.5.66-68). Această informaţie intră în conflict evident atât cu alte situaţii mai bine cunoscute, cât şi cu prestigiul deosebit de care se bucurau „nemuritorii” în rândul celorlalţi perşi, ceea ce o discreditează. Este totuşi sigur faptul că în rândurile acestei formaţiuni de luptă nu intrau decât perşi sau cel mult mezi şi elamiţi, populaţii îndeaproape înrudite cu perşii, vorbind limbi iraniene, accesul nefiind permis altor elemente etnice de pe cuprinsul imperiului.
Se pare că „nemuritorii”, alături de unele corpuri de cavalerie formate din aristocraţii persani, reprezentau unicele unităţi permanente compuse exclusiv din perşi. Misiunile lor în timp de pace erau de a-l proteja pe Marele Rege din dinastia Ahemenizilor şi de a păzi reşedinţele regale, probabil de a efectua şi serviciu de garnizoană în unele cetăţi importante. În timp de război, „nemuritorii” îşi păstrau sarcina de a-l însoţi pe Marele Rege, având responsabilitatea siguranţei cortului acestuia, pe timp de noapte, şi de a mărşălui în imediata apropiere a suveranului, pe timp de zi. În plus, se pare că „nemuritorii” erau solicitaţi să intre în luptă în timpul momentelor decisive, pentru a înclina definitiv balanţa în favoarea perşilor.
Poziţia deosebită de care se bucurau „nemuritorii” este demonstrată de mai multe elemente. Astfel, în timpul expediţiei regelui Xerxes împotriva grecilor în 480-479 î.e.n., corpul de elită era condus de un om de mare încredere, Hydarnes, fiul unui alt Hydarnes, care se numărase printre cei şapte conspiratori ce, cu o generaţie înainte, obţinuseră tronul imperiului pentru Darius, tatăl lui Xerxes. Că acest Hydarnes se bucura de o încredere deosebită este dovedit de faptul că, la Thermopylai, lui i-a fost repartizată misiunea de a conduce forţele ce i-au înconjurat pe greci, urmându-l pe trădătorul Ephialtes prin trecătorile ascunse ale munţilor. Pe de altă parte, „nemuritorii” erau cei mai opulent împodobiţi luptători din armata persană şi beneficiau de privilegii precum acela de a-şi aduce cu ei în campanii bogăţiile şi concubinele.
Reprezentarea nemuritorilor – armament și îmbrăcăminte
Cel mai probabil, echipamentul „nemuritorilor”, războinici pedeştri, era asemănător cu cel pe care Herodot îl atribuie în general soldaţilor persani (Hdt. 7.61), vizibil şi în cazul reliefurilor de la Susa şi Persepolis: tiare persane pe cap (acoperământ textil cu o formă specifică), tunici cu mâneci lungi şi cămăşi de zale, pantaloni lungi, scuturi uşoare din împletituri de răchită, lănci scurte, dar puternice, arcuri compozite şi săgeţi, săbii scurte pentru lupta corp la corp, posibil înlocuite de securi grele, specifice perşilor, denumite sagaris. Spre deosebire de alţi luptători persani, „nemuritorii” purtau numeroase podoabe de aur, în special brăţări şi lanţuri. Este posibil ca o parte din acestea să fi avut şi rolul de a desemna diferite grade ierarhice.
Se ştie, de pildă, că 9000 dintre „nemuritori” aveau ataşat la capătul neascuţit al lăncii rodii de argint, în vreme ce restul de 1000 deţineau rodii de aur. Alţi 1000 de luptători persani, care de asemenea sunt menţionaţi ca gărzi ale regelui, fiind consideraţi fie o unitate separată, fie un detaşament aparte de „nemuritori”, aveau ataşate de capătul lăncii contragreutăţi sub formă de măr, motiv pentru care erau cunoscuţi de greci şi sub numele de melophoroi („purtători de mere”). Pe de altă parte, se pare că soldaţii fiecărui detaşament aveau tunici de culori diferite.
Nemuritorii de la Thermopylai
Despre comportamentul efectiv în luptă al celor 10000 de „nemuritori” se ştiu încă şi mai puţine, date certe despre participarea lor la bătălii existând doar în legătură cu confruntarea de la Thermopylai. Pentru această luptă, grecii blocaseră trecătoarea printr-un zid ridicat în chiar cel mai strâmt punct al acesteia. Felurite contingente de etnii diferite din componenţa imperiului persan au încercat în mai multe rânduri să înfrângă rezistenţa greacă, dar fără succes, astfel încât Marele Rege Xerxes a trimis în cele din urmă garda de „nemuritori” împotriva elenilor. Au urmat două zile de lupte crâncene, în care „nemuritorii” au atacat atât pe detaşamente, cât şi în masă, fără a putea disloca falanga hopliţilor greci. Se pare că victoria elenă s-a datorat atât terenului strâmt, care a împiedicat desfăşurarea completă a subunităţilor persane, cât şi a faptului că lăncile grecilor erau mai lungi decât cele ale perşilor.
În acest moment dificil pentru invadatori a intervenit trădarea grecului Ephialtes, care i-a condus pe poteci ocolite până în spatele armatei spartanilor şi a aliaţilor lor. Chiar dacă Herodot nu menţionează explicit, cum conducătorul forţei de învăluire a fost Hydarnes, comandantul obişnuit al „nemuritorilor”, este de aşteptat ca măcar o parte a acestora să fi luat parte la manevră. Rapiditatea execuţiei demonstrează disciplina şi mobilitatea „nemuritorilor”, care au reuşit fără probleme să străbată cărările de munte şi să disloce o forţă de 1000 de localnici care păzeau trecătoarea mai puţin cunoscută. Ajunşi în spatele grecilor, oamenii lui Hydarnes au dezlănţuit o ploaie de săgeţi asupra inamicilor, care erau deja prinşi în luptă cu principala forţă a lui Xerxes.
Ulterior acestei isprăvi, despre „nemuritori” Herodot mai scrie doar că după lupta de la Salamina, în urma căreia Xerxes s-a retras în Asia, ei au fost aleşi de Mardonios, locţiitorul Marelui Rege, să rămână în Grecia, alături de alte trupe, pentru campania din 479 î.e.n., încheiată cu dezastrul persan de la Plataia. Pare însă foarte posibil ca până la urmă „nemuritorii” să se fi retras alături de rege, alte menţiuni nemaiexistând despre ei.
Din aceste puţine informaţii se poate conchide că „nemuritorii” luptau în egală măsură cu lancea şi cu arcul. Atunci când luptau cu lancea, se pare că puteau ataca atât pe detaşamente, cât şi în masă, deşi nu se cunosc date cu privire la formaţia exactă utilizată. În ceea ce priveşte lupta cu arcul, plecând de la informaţia că cei 1000 de posesori ai rodiilor de aur îi încadrau pe ceilalţi 9000 de posesori ai rodiilor de argint, s-a speculat că formaţia folosită cu această ocazie era una des răspândită şi în alte cazuri în antichitate şi în evul mediu: o parte a luptătorilor asigurau un rând de protecţie, utilizând scuturile şi lăncile, în timp ce restul, situaţi în spatele primilor, supuneau duşmanii unui tir continuu de săgeţi. Această reconstituire rămâne însă o simplă ipoteză.
Nemuritorii în luptă cu Alexandru cel Mare
Ultimele evenimente istorice la care este posibil să fi luat parte „nemuritorii” sunt luptele în care Darius al III-lea, ultimul rege ahemenid, a încercat să se opună lui Alexandru cel Mare. Chiar dacă sursele antice amintesc pasager despre garda Marelui Rege, iar una dintre ele, autorul latin Curtius Rufus, menţionează chiar denumirea „nemuritori”, nu se poate afirma cu certitudine dacă este vorba despre corpul de elită despre care scrisese Herodot.
Cu toate acestea, renumele „nemuritorilor” a străbătut veacurile, corpuri asemănătoare de elită fiind utilizate şi de sassanizii persani, mari admiratori ai predecesorilor lor ahemenizi, de bizantini, de francezi, sub Napoleon, sau de ultimul şah al Iranului modern. Şi în prezent, legenda luptătorilor de elită din garda Marilor Regi ai Persiei antice se perpetuează în cultura populară, prin filme precum „300” sau prin jocuri video de strategie, cu tematică istorică, în care „nemuritorii” sunt unele dintre cele mai redutabile unităţi. „Nemuritorii” persani reprezintă astfel una dintre cele mai bune dovezi ale faptului că trecutul poate influenţa cu uşurinţă prezentul, chiar şi atunci când în cea mai mare parte rămâne învăluit în mister.
Sursa: historia.ro
