Imunitatea parlamentară are ca scop protejarea membrilor parlamentelor faţă de acţiunile represive sau judiciare, care ar putea fi intentate împotriva lor. Această imunitate reprezintă garanţiile în faţa eventualelor acţiuni abuzive din partea organelor administrative, judecătoreşti sau a particularilor. În acest sens şi în aceste limite, imunitatea parlamentară implică anumite derogări de la regulile dreptului comun. Privilegiul cel mai important este libertatea de exprimare. Cu alte cuvinte, pentru opiniile exprimate, potrivit votului dat şi, în general, pentru modul în care îşi exercită mandatul de deputat, parlamentarul nu răspunde juridic. Această imunitate parlamentară este respectată şi astăzi cu multă scrupulozitate. Se aplică principiul iresponsabilităţii parlamentarului pentru actele şi faptele săvârşite în limitele mandatului sau şi cu prilejul exercitării acestuia (discursuri, întrebări, interpelări, propuneri de rezoluţii, prezentarea de rapoarte etc.), chiar dacă, între timp, mandatul a expirat.
Menţionăm, această regulă nu este aplicată uniform în lume. De exemplu, în Canada se consideră că normele dreptului comun sunt în măsură să asigure protecţia parlamentarului atât în materie penală, cât şi în materie civilă. În Australia, India, Noua Zeelandă, Nigeria, Statele Unite ale Americii, Irlanda, Filipine etc., parlamentarul nu poate fi arestat atâta timp cât el se află în clădirea Parlamentului.
În ţările care practică sistemul sesiunilor parlamentare, de regulă, inviolabilitatea cuprinde numai perioada de sesiuni. În alte ţări însă (Australia, Danemarca, Grecia, Israel, Italia, Turcia etc.) inviolabilitatea cuprinde întreaga legislatură.
În sinteză, se poate reţine că în circa 30 de ţări inviolabilitatea parlamentarului este garantată faţă de orice proceduri judiciare, în circa 50 de state se exceptează flagrantul delict, în zece inviolabilitatea este recunoscută numai în materie civilă, iar în patru ţări nu se recunoaşte parlamentarului nicio inviolabilitate (Marea Britanie, Malaysia, Zimbabwe, Ţările de Jos).
De regulă, ridicarea imunităţii intră în competenţa Parlamentului (excepţie făcând doar Ciprul, unde competenţa aparţine Curţii Supreme de Justiţie).
Imunitatea ar trebui văzută nu ca o impunitate, ci ca o posibilitate de exercitare a mandatului
Imunitatea a fost inclusă în legislaţia Uniunii Europene încă în 1965. Regulamentul de procedură al Parlamentului European prevede modalităţile prin care un deputat european îşi poate pierde imunitatea: „Orice cerere de ridicare a imunităţii unui deputat european adresată de un stat membru Parlamentului European trebuie anunţată în plen. Deputaţii au dreptul să îşi apere imunitatea. Comisia pentru Afaceri juridice recomandă adoptarea sau respingerea cererii de ridicare a imunităţii sau a cererii de apărare a imunităţilor şi privilegiilor. Acesta poate solicita autorităţii care a adresat cererea să explice sau să clarifice respectiva cerere. În raportul său, comisia indică dacă autoritatea naţională are competenţa necesară şi dacă cererea este acceptată. Aceasta nu judecă cazul deputatului european sau opiniile sau faptele atribuite acestuia şi utilizate pentru justificarea cererii. Deputaţii discută cazul în cursul următoarei perioade de sesiune. După dezbatere, se procedează la vot separat pentru fiecare propunere conţinută în raport. Preşedintele comunică imediat decizia Parlamentului deputatului şi autorităţii naţionale în cauză (art. 6 – Ridicarea imunităţii; art. 7 – Proceduri privind imunitatea din Regulamentul de procedură din cadrul Parlamentului European). Parlamentul European poate hotărî să nu ridice imunitatea unuia dintre deputaţii săi, dacă există suspiciunea că urmărirea penală are drept scop prejudicierea activităţilor politice ale deputatului (fumus persecutionis). În cazul când nu se aduce nicio dovadă convingătoare privind existenţa fumus persecutionis, iar delictele de care este acuzată persoana nu au nimic de a face cu activităţile sale de deputat, se decide să fie ridicată imunitatea.
Ridicarea imunităţii nu reprezintă un verdict de vinovăţie, ci doar oferă posibilitatea autorităţilor judiciare să îl urmărească pe deputatul respectiv în justiţie.
Acordul general cu privire la privilegii şi imunităţi al Consiliului Europei (Paris, 02.09.1949) în articolul 9 prevede că „reprezentanţii în Comitetul Miniştrilor se bucură, pe durata exercitării funcţiilor lor şi în decursul călătoriilor lor către sau de la locul reuniunii, de următoarele privilegii şi imunităţi: a) imunitatea de arestare sau de detenţie, …imunitatea de orice jurisdicţie în ceea ce priveşte actele îndeplinite în calitatea lor oficială, inclusiv cuvântul şi înscrisurile lor…”. Iar articolul 11 precizează că „privilegiile şi imunităţile sunt acordate reprezentanţilor membrilor nu în beneficiul lor personal, ci în scopul de a asigura exercitarea funcţiilor lor în deplină independenţă …În consecinţă, un membru are nu numai dreptul, dar şi îndatorirea să ridice imunitatea reprezentantului său în toate cazurile în care, după părerea sa, imunitatea ar împiedica realizarea justiţiei şi în care imunitatea poate fi ridicată fără să prejudicieze scopul pentru care este acordată. Reprezentanţii în Adunarea Consultativă şi supleanţii lor nu pot fi cercetaţi, deţinuţi sau urmăriţi pentru opiniile sau voturile emise în exercitarea funcţiilor lor (art. 14). Pe durata sesiunilor Adunării Consultative, reprezentanţii în adunare şi supleanţii lor… beneficiază: a) …de imunităţile recunoscute membrilor parlamentului ţării lor …Imunitatea li se aplică de asemenea când se deplasează sau se înapoiază de la locul de întrunire al Adunării Consultative. Ea nu poate fi invocată în caz de flagrant delict şi nici nu poate împiedica dreptul adunării de a ridica imunitatea unui reprezentant sau supleant” (art. 15).
Articolul 70 (3) din Constituţia R. Moldova prevede că „deputatul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat, cu excepţia cazurilor de infracţiune fragrantă, sau trimis în judecată fără încuviinţarea Parlamentului, după ascultarea sa”. În Regulamentul Parlamentului (Legea nr. 797-XIII din 2.04.1996) se prevede procedura de ridicare a imunităţii parlamentare. Articolul 94 prevede că „imunitatea parlamentară are drept scop protejarea deputatului în Parlament împotriva urmăririlor juridice şi garantarea libertăţii de exprimare a acestuia. Deputatul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, sau trimis în judecată fără încuviinţarea prealabilă a Parlamentului, după ascultarea sa”.
Până aici totul este corect, conform practicii internaţionale. Problemele apar mai apoi, în articolul 97 (2) din Regulament care prevede că „prezenţa la şedinţa plenară a deputatului în privinţa căruia se cere ridicarea imunităţii este obligatorie. Absenţa motivată a acestuia atrage suspendarea examinării cererii…”.
În opinia noastră, se impune o modificare la articolul 97 al Regulamentului Parlamentului pentru a pune în aplicare procedura corectă de ridicare a imunităţii deputaţilor. Modificarea articolului 70 din Constituţie este mult mai complicată şi, în esenţă, nu va rezolva problema.
Rezoluţia (97) 24 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei ce are ca obiect cele douăzeci de principii directorii pentru lupta împotriva corupţiei (adoptată la 06.11.1997) la p. 6 prevede că statele urmează „să vegheze la limitarea oricărei imunităţi în privinţa anchetelor, urmăririlor şi sancţiunilor privind infracţiunile de corupţie, a ceea ce este necesar într-o societate democratică”, iar la p. 18 „să încurajeze cercetarea în domeniul corupţiei”. Articolul 30 (2) din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei (31.10.2003) prevede că „fiecare stat parte ia măsurile necesare pentru a stabili sau menţine, conform sistemului său juridic şi principiilor sale constituţionale, un echilibru adecvat între orice imunitate sau orice privilegiu de jurisdicţie acordat agenţilor săi publici în exerciţiul funcţiilor lor şi posibilitatea, dacă este necesar, de a cerceta, urmări şi judeca efectiv infracţiunile stabilite, prevăzute de prezenta convenţie”.
Considerăm că problemele legate de ridicarea sau abolirea definitivă a imunităţii deputaţilor moldoveni necesită o dezbatere serioasă atât în rândurile specialiştilor în materie, cât şi în societate în ansamblu. Este foarte important să fie aleasă calea cea mai corectă de interpretare a imunităţii, de aplicare sau de sistare a ei. În acest sens, ar fi oportună organizarea unei conferinţe ştiinţifice într-un viitor apropiat.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
