Povestirea Spre cer, scrisă pentru copii şi inclusă într-o antologie de proză, editată la Chişinău încă în 1921, fără ştirea lui Liviu Marian a ajuns a fi o descriere a propriei sale vieţi. O metaforă mai potrivită pentru acest suflet zbuciumat nici nu te încumeţi să cauţi:
„Furnica ştie totdeauna de unde pleacă şi unde trebuie să se întoarcă, niciodată însă unde merge şi unde va ajunge”.
A scris proză şi versuri, publicistică şi istorie literară.
A visat să-şi trăiască zilele printre bucovinenii săi, dar mai bine de douăzeci de ani a locuit în Basarabia.
S-a născut la 25 mai/6 iunie 1883 în oraşul Siret din Bucovina, în familia ilustrului folclorist Simeon Florea Marian şi a Leontinei Piotrovschi, în a căror casă au poposit cele mai mari personalităţi ale epocii: Mihai Eminescu (1885), Artur Gorovei, Alexandru Xenopol, Ioan Bogdan, Petru Poni, Teodor T. Burada, Ion Dragoslav etc.
Şcoala primară şi liceul le face la Suceava, unde S. Fl. Marian fusese numit, în 1883, profesor la Gimnaziul Superior.
Încă din gimnaziu este atras de către părintele său în munca grea de cercetare. Face corecturi alături de S. Fl. Marian, cântă în mica orchestră de familie, căci toţi Marianii era buni instrumentişti.
Desenează cu pasiune promiţând să ajungă un pictor de forţă. În Fondul Memorial Documentar „S. Fl. Marian” de la Suceava, care ani de zile a fost studiat şi ocrotit de basarabeanul de la Orhei Eugen Dimitriu, se păstrează variante ale incursiunilor lui în lumea artelor plastice.
În anii 1901-1905 a urmat Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Cernăuţi. Este primul preşedinte al Societăţii studenţeşti „Dacia”, înfiinţată în 1905.
În 1927 susţine doctoratul la Universitatea din Cernăuţi, având tema: Contribuţii la istoria literaturii româneşti din veacul al XIX-lea.
Teza a susţinut-o la insistenţa verişoarei sale, scriitoarea Constanţa Marino-Moscu.
Tot în acelaşi an, la Chişinău, tipăreşte un volum Contribuţiuni la istoria literaturii româneşti din veacul al XIX-lea punând astfel începutul unei tradiţii frumoase. Adică demonstrând intelectualilor din provincie că şi aici se pot realiza studii serioase, iar pentru cei din metropolă era un fel de avertisment că provincia nu se ofileşte – ea munceşte şi chiar realizează.
Debutează în paginile revistei cernăuţene Junimea literară (1904), unde a ajuns la îndemnul lui Ion Nistor.
Debutului i-a precedat o îndelungată perioadă pregătitoare, când a scris versuri, proză, a făcut traduceri din germană.
Începând cu anul 1906, îşi întemeiază o carieră didactică, activând ca profesor la liceul din Suceava.
Anul 1907 întrerupe firul calm al vieţii lui. La 11 aprilie moare Simeon Florea Marian şi grija de întreţinere a familiei, alcătuită din cinci suflete care se hrăneau dintr-un singur salariu – al părintelui, îi revine lui.
Ritmul calm al vieţii, sufletul sensibil îl îndeamnă să-şi aştearnă impresiile pe hârtie. Proza lui trece în volumele Suflete stinghere (Bucureşti, Ed. „Minerva”, 1910), Printre stropi (poeme în proză) (Suceava, Ed. Şcoalei Române, 1912). Şi tot în acelaşi timp încearcă să dea cititorilor unele însemnări biografice despre tatăl său.
Cartea, intitulată foarte simplu Simeon Florea Marian (schiţă biografică), a văzut lumina tiparului în 1911, la Editura Academiei.
Această primă încercare reuşită de a sistematiza viaţa unei personalităţi îl face să persevereze anume în zona cercetărilor literare. Sondarea trecutului a fost foarte fructuoasă după 1917, când Liviu Marian a scos de sub tipar, la Chişinău, lucrările Coloniştii nemţi din Basarabia (1920), B.P. Hasdeu şi Rusia (1925), Proza noastră estetică (1921); Civilizaţie şi poezie (1927) şi două lucrări de totalizare şi sistematizare:
Activitatea mea publicistică. 1904-1927 (1927), Activitatea mea publicistică. 1904-1934 (1938).
Tot în acelaşi timp tipăreşte la Bucureşti lucrări legate de tema permanentei preocupări – familia Hasdeu. În 1928, la Editura „Cartea Românească” tipăreşte schiţa biografică şi bibliografică Bogdan Petriceicu Hasdeu, iar în 1932 în colecţia Memoriile Secţiunii literare, seria II, tomul VI, mem. 1 este tipărit studiul documentar Alexandru Hasdeu şi Academia Română.
Împreună cu prozatorul Nicolae Dunăreanu, prietenul şi colegul său, a întemeiat şi a editat în capitala Basarabiei o revistă literară foarte frumoasă, Renaşterea Moldovei (1920), în care au publicat tot ce li s-a părut mai valoros în literatura română la acea vreme. L. Marian a colaborat şi la editarea Calendarelor Basarabiei, a revistelor Moldova de la Nistru, Viaţa Basarabiei, fiind înscris de către Pan Halippa în lista scriitorilor basarabeni.
Un loc aparte în istoria literaturii basarabene îl ocupă voluminoasa crestomaţie Prozatorii noştri (1921, Chişinău), proiectată în patru volume, din care au fost tipărite numai două.
Crestomaţia a fost alcătuită în colaborare cu Nicolae Dunăreanu şi cu concursul soţiei sale Valentina Grosu, care, fiind o bună cunoscătoare a limbii ruse, şi-a asumat rolul de traducătoare.
Aceeaşi crestomaţie o propune şi cititorilor de limbă rusă, în acelaşi an, intitulând-o Rumînskaia proza.
A colaborat activ nu numai la publicaţiile bucovinene. Numele lui sau numele literar cu care semna uneori, Titus Liviu, Lili, au apărut în: Adevărul literar şi artistic, Curentul nou, Deşteptarea, Floarea-soarelui, Florile dalbe (Bârlad), Gândul neamului, Ion Creangă, Revista critică, Sburătorul, Sânziana (Iaşi), Universul literar, Convorbiri literare ş.a.
În cea mai prestigioasă revistă basarabeană Viaţa Basarabiei publică, chiar din nr. 2 din 1932, un studiu intitulat Începuturile publicisticii româneşti în Basarabia (1872-1876).
Foarte migălos documentat, el aduce un torent de informaţie despre periodice basarabene necunoscute şi, făcând o referinţă la Şt. Ciobanu, care primul tatonase această temă, dă un exemplu perfect de cercetare, îmbinând iscusit istoria, publicistica şi cercetarea de arhivă.
Poet în suflet, ne-a lăsat mai multe lucrări în versuri, dintre care basmul dramatic Prietenii, scris sub forma a patru scene-scrisori, constituie o izbândă (corespondenţă imaginată între doi mari prieteni – Creangă şi Eminescu).
Fantezia spumoasă, imaginaţia deosebită conjugată cu detaliul concret, dau la iveală rânduri de literatură adevărată.
La toate acestea se adaugă buna tehnică poetică, obţinută în urma unei îndelungi activităţi de traducător, când a transpus în româneşte lucrări din Dostoievski, Geibel, Lenau, Gorki, Wilde ş.a.
Descoperirea lui Liviu Marian trebuie făcută nu numai în planul istoriei literare, ci şi în cel al creaţiei literare.
Pentru mine o valoare deosebită o au nu numai cercetările lui în materie de istorie literară, nu numai prozele pentru maturi, scrise de o mână sigură şi dibace. Sufletul lui de apostol l-a îndemnat să scrie şi proză pentru copii, materialul cel mai deficitar în acei ani.
Spre cer este o bucată literară, adresată micului cititor, o perlă care se pare că l-a inspirat şi pe Ion Druţă la crearea minunatei lucrări Povestea furnicii.
A existat o legătură tainică între Liviu Marian şi Basarabia. Un înger păzitor s-a îngrijit de el în clipa când baionetele ruseşti l-au străpuns pe Simion Murafa, iar apoi pe Andrei Hodorogea, în ziua când împreună petreceau la via din şoseaua Hânceşti, la 20 august 1917.
Bucovineanul era de faţă şi, după cum a mărturisit Romulus Cioflec (şi el martor al tragediei) în volumul Pe urmele Basarabiei, numai fuga i-a salvat de turbarea acelui grup de criminali.
Al doilea atac, întreprins de baionetele ruseşti, în 28 iunie 1940, a fost mortal pentru sufletul lui.
A încetat din viaţă la 25 noiembrie 1942. Revista Bucovinei, în necrologul publicat, scria: „Liviu Marian s-a stins la Craiova după o viaţă de chinuri, ca o flacără tare, pe care mult trebuie s-o joace vântul până s-o omoare”.
Scurtele rânduri tipărite la rubrica Cronica din Viaţa Basarabiei (nr. 1, 1943) sunt nişte mărturii izvorâte din profundul regret după un prieten plecat înainte de vreme: „La Craiova, unde şi-a găsit refugiul după invadarea Basarabiei de bandele bolşevice, şi-a închis ochii chinuiţi un alt colaborator al revistei noastre, Liviu Marian, valorosul scriitor şi istoric literar, fiul marelui folclorist bucovinean Simeon Fl. Marian.
Liviu S. Marian a venit în Basarabia cu prima falangă a profesorilor naţionalişti, chemaţi să răscolească şi să unifice spiritualitatea românească a Basarabiei cu aceea din Vechiul Regat”.
Aici e cazul să facem câteva precizări. Fiind înrolat în armata austriacă, dezertează şi ajunge la Bălţi, de unde, prin mijlocirea lui Gheorghe Tofan, bucovinean şi el, este invitat la Chişinău.
Ani îndelungaţi, Liviu Marian a condus Liceul „B.P. Hasdeu” din Chişinău. Generaţii de liceeni au trecut prin forjeria caracterului său care nu era dintre cele uşoare, fiind şi taciturn, şi sever, şi morocănos, purtând bine imprimată pecetea şcolii germane la care învăţase şi al cărui tipar i se imprimase, probabil fără voia lui. Fiind director al Liceului „B.P. Hasdeu”, a găsit de cuviinţă să cunoască în amănunt activitatea şi viaţa acestui genial basarabean.
Într-adevăr, încă de pe timpul când se afla la Chişinău, s-a îmbolnăvit. Un medic din Chişinău s-a apucat să-l trateze cu raze şi, în timpul unei şedinţe, fiind chemat la telefon, a uitat de pacientul care în acel moment se afla la proceduri. Rezultatul a fost catastrofal. Au ars ţesuturile intestinale şi nici intervenţiile chirurgicale – la Chişinău şi Viena – nu l-au mai putut salva de îngrozitoarele dureri. A ajuns, cu timpul, să arate, după propria-i expresie, ca un sac de piele umplut cu oase.
În 1938, din cauza bolii, a fost nevoit să se pensioneze. Mijloacele acumulate le-a cheltuit cu medicii şi tratamente. A sărăcit într-o asemenea măsură încât n-a avut cu ce plăti cotizaţiile de membru al Societăţii Scriitorilor Români al cărei membru era încă din 1910. Ultimii ani de viaţă i-au fost măcinaţi şi de lunga procedură de restabilire în rândurile acestei societăţi.
Unicul suflet care a împărţit cu el toate necazurile a fost soţia sa Valentina, basarabeanca vrednică de la Orhei, cu care se însoţise în 1925. Ea a preferat să fie înmormântată la Craiova (a decedat în 1981).
Prea puţină lume ştie că armatele sovietice l-au surprins în Chişinău şi el s-a evacuat, neavând dreptul să-şi ia biblioteca sa unică, cu multe exemplare extrem de preţioase. Într-o scrisoare din 25 noiembrie 1940, adresată prietenului său Leca Morariu, el scrie: „Zac bolnav, sărac, pribeag pe drumuri străine, fără adăpost sigur şi viitor asigurat”.
Dar el nu se gândeşte la situaţia în care s-a pomenit, sufletul lui plânge după averea lăsată la Chişinău, nefiind în stare să ia „…nicio carte din biblioteca mea bogată, de specialitate, cu multe rarităţi, reviste, ziare locale (1917-1940) şi o ladă de manuscrise (15 pachete!), munca mea de peste 20 de ani: monografia (despre) Hasdeu; Şerbănescu; Porecle supra-nume la moldovenii dintre Prut şi Nistru; Poveştile lui Creangă şi legăturile lor cu folclorul universal, în special cel rusesc; Disertaţia din 1867 (?) a dr. Ladislaus Basilius Popp (Vasile Pop), De funeribus plebeiis Daco-Romanorum, traducere cu studiu introductiv; ediţia completă a poeziilor lui Hasdeu, a dramei Răzvan şi Vidra, a epigramelor lui Borgea; studii diverse d. Creangă (originea; ritmul în proza lui Cr., Caragiale, Coşbuc (elev al lui Alecsandri, Eminescu), Eminescu (poezia ochilor eminescieni; Comparaţia şi metafora la Eminescu; Luceafărul); Polihronie Sârcu; Cezar Papacostea (portret literar); Mioriţa etc.”
Astăzi este imposibil de a mai recupera ceva din această operă-manuscris. Doar o minune poate să reducă peste atâţia ani, tulburi lăzile cu scrieri…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
