În culisele Istoriei /// Iulia Kviatkovski, medicul din Chișinău care a tratat răniții în timpul luptelor de la Mărășești

S-au cunoscut fiind colege la Cursurile medicale pentru femei, s-au cunoscut într-un moment dificil pentru Iulia Kviatkovski, atunci când fratele ei Alexandru a fost executat în 4 noiembrie 1880 ca membru al organizaţiei poporaniste „Narodnaia volea”, ca participat la pregătirea unui act terorist. Deşi etnic Iulia Kviatkovski făcea parte dintr-un neam polonez, creștinizat, şi se născuse în 1859 la Tomsk, în Siberia, unde tatăl ei primise ca zestre câteva mine de aur.

Familia era numeroasă, ea fiind al cincisprezecelea copil. Tatăl care fusese important funcționar de stat, s-a pensionat și din cauza că a distrus viața unei fiice pe care a căsătorit-o împotriva voinței cu asociatul său, după moartea ei s-a alcoolizat și peste un timp s-a ruinat.

Tânăra gimnazistă, care în vacanțele școlare obișnuia să călărească în costum bărbătesc, ceva neobișnuit pentru femeile din acea vreme, a fost nevoită singură să câştige banii necesari pentru studii ocupându-se cu prepararea altor eleve. Tot ea dirija treburile familiei, căci mama ei se dovedi a fi o fire moale și neputincioasă să conducă gospodăria. A absolvit gimnaziul din Tomsk cu medalie de argint şi, în 1879, a luat drumul Petersburgului ca să facă studii medicale. Ajunsă la Petersburg a fost primită la cursurile medicale pentru femei de pe lângă Spitalul militar în numele cneazului Nikolai.

De fapt, sugestia era a fraţilor mai mari care învăţau acolo. Poporanistul Alexandru Kviatkovski era pentru ea un model de dăruire și sacrificare pentru un ideal.

Dar perioada studiilor a fost marcată de arestarea fratelui şi de moartea lui. Atunci a cunoscut ce înseamnă percheziția, pușcăria în care nu ai acces decât la întâlnirile permise cu supraveghere. Și desigur toate acțiunile ei erau ghidate de speranța că în cele din urmă Alexandru va fi grațiat. Dar n-a fost să fie…

Această lecție dură a făcut-o să aleagă o altă cale de eliberare a poporului, calea umanismului cultivat. Adică luminarea și ajutoarea păturilor nevoiașe pe toate căile posibile. Și pe parcursul întregii vieți a promovat un narodnicism specific, individual. Un altfel de mers în popor. Adică a fost și a rămas o reprezentantă exponențială a generației sale.

În 1886 Iulia Kviatkovski și Maria Rașkovici au primit diplomele care atestau studiile lor medicale şi care le permitea să activeze doar în secțiile destinate femeilor. De atunci încolo au mers nedespărţite împreună.

Au lucrat un timp în spitalele zemstvei din Moscova, dar la invitaţia doctorului A. Cepurkovski, responsabil de medicină în zemstva basarabeană, au hotărât să vină în Basarabia.

Iulia Kviatkovski a sosit la Chişinău la 2 martie 1893. Și orașul capitală de gubernie arăta astfel:

„Chișinăul de atunci după aspect se deosebea mult de cel de astăzi: nu erau case mari cu două nivele, erau pavate doar străzile din partea de sus, mai sus de strada Haralambie (azi Alexandru cel Bun), care pe atunci era unica stradă comercială a Chișinăului. Toate magazinele și prăvăliile erau amplasate aici și de aceea ea era denumită strada de Aur.

Pe această stradă și pe strada Gubernială care ulterior s-a numit Pușkin, circula tramvaiul cu cai. Vagonul era cărat de două gloabe slăbănoage, iar atunci când mergea la deal era înhămat și al treilea cal. Eu evitam asemenea mod de transport din sentiment de milă pentru bietele animale, care cărau prin supraefort vagonul supraîncărcat cu peste 20 de pasageri. Strada Livezilor (azi A. Mateevici) de la strada Pușkin și până la panta Buiucanilor nu era construită, și acolo unde azi se află parcul era o gunoiște.

Primăria veche la aripa stângă avea un turn pentru pompieri, fiindcă aici se afla și detașamentul de pompieri. Străzile și casele erau iluminate cu gaz lampant, care era transportat în balerci. Primar era C.A. Șmidt, care s-a aflat în această funcție timp de 25 de ani și care a contribuit mult la amenajarea orașului. Iluminatul electric și tramvaiul electric au fost introduse când era primar Iurie I. Levinschi.”(Iulia Kviatkovski, Maria Rașcovici „Amintiri” (Paris, 1937), pag.86-87).

În 1894 înfiinţează primul ambulatoriu de vaccinare și tot în același an deschide o clinică privată de oftalmologie. În 1896, a înfiinţat un orfelinat şi o ceainărie pe lângă azilul de noapte al săracilor. Contribuie la deschiderea unei farmacii municipale.

În 1899 deschide un staționar oftalmologic pentru zece bolnavi.

Spitalul pe care ea l-a ctitorit în anii 1909-1910 este astăzi sediul Mitropoliei Moldovei (foto), de pe strada București 119. Iar istoria apariției lui Iulia Kviatkovski o scrie în cartea de „Amintiri” (Paris, 1937):

„ În acest timp, se pare că în 1904-1905 vine la mine moșierul Anghel, pacientul meu și-mi propune să primesc de la el 10 mii de ruble pentru Clinica mea oftalmologică. Această sumă, foarte consistentă pentru acele vremuri, desigur, pentru mult timp mi-ar fi ușurat povara financiară precară, dar ea nu putea asigura existența clinicii pentru totdeauna. Am decis să transmit acești bani la Primăria Chișinău, ca să fie utilizați la construcția Clinicii Oftalmologice, gest aprobat și de G. Anghel. Cu participarea juristului A.H. Gheorghiu a fost întocmit documentul prin care banii erau transmiși primarului P.V. Sinadino. Orașul a atribuit un teren pentru construcție și au repartizat o anumită sumă din banii publici.”(pag.91-92).

Clădirea ridicată avea două nivele și prin această clinică treceau zilnic până la o sută pacienți, iar pe an erau până la 35 mii de vizitatori.

Peste drum, tot pe strada București 118, mai există casa în care a lucrat Iulia Kviatkovski. E clădirea Clinicii Oftalmologice pentru copii, construită în 1905, după proiectul lui Vladimir Țâganco, care avea proiectat spitalul de boli infecțioase a lui Toma Ciorbă, Muzeul Zemstvei și clădirile câtorva licee din oraș.

Terenul pentru construcție era donat de Liubov Artamonovna, văduva unui general. Casa e cu un singur nivel are zece odăi și se înscria perfect în arhitectura cartierului.

Dar în cele din urmă ctitorul a două clinici oftalmologice Iulia Kviatkovski rămâne fără lucru din cauza unui conflict cu medicul secund Varvara S. Kossovici, care a venit la clinică în 1910, s-a dovedit a fi o femeie dură, autoritară, agresivă și cu relații, care a și preluat conducerea clinicii…

În luna mai 1916 Iulia Kviatkovski a încheiat cariera de șef al spitalului pe care ea l-a și creat.

În timpul Primului Război Mondial, din toamna lui 1916 conduce o echipă sanitară la Târgu Ocna, Bârlad şi Bacău, lucrând în cadrul unui detașament condus de A.K. Șmidt, primarul Chișinăului.

A fost medic în timpul luptelor de la Mărășești când armatele aliate române și ruse au oprit ofensiva germană. Tot ea a fost martoră la anarhizarea armatei ruse, la bolșevizarea ei și la părăsirea frontului românesc prin dezertare. Detașamentul ei sanitar a fost ferit de molima bolșevizării grație caracterului ferm de care a dat dovadă Iulia Kviatkovski care a curmat orice tentativă de anarhizare a serviciului sanitar. Să remarcăm faptul că pe atunci ea trecuse de vârsta de 59 de ani.

În 1917 e membră a Dumei din Chişinău, responsabilă de instituţiile medicale, dar în 1918 Duma a încetat să mai existe şi ea n-a mai fost invitată să participe la treburile obşteşti. Fiind îndepărtată de la activitățile medicale ea a preferat să se ocupe cu viticultura şi pomicultura şi la Expoziţia agricolă din 1915 recolta ei a obţinut medalia de aur. În 1926, acordă un mare ajutor refugiaţilor transnistreni care, riscând viaţa, evadau din raiul comunist al URSS.

Prietenia celor două intelectuale şi-a găsit oglindirea în volumul memorialistic comun, un fel de istorie a medicinei basarabene expusă pe înţelesul tuturor: Рашкович, М. Воспоминания врачей Юлии Ал. Квятковской и Марии Рошкович. (Paris, 1937) din care am citat intitulând-o drept „Amintiri”.

În finalul compartimentului său din această carte Iulia Kviatkovski face o totalizare:

„În 1936 din inițiativa unui grup de medici consiliul comunal al Chișinăului, (și statul român – n.a.) a recunoscut contribuția mea la ajutorarea populației orășenești și mi-a fixat o pensie în mărime de 30 mii de lei anual. O asemenea atitudine a reprezentanților societății îmi aduce într-o anumită măsură o satisfacție morală ștergându-mi din obidele și din neplăcerile pe care le-am suportat atunci când în lucrul meu îmi propuneau să realizez un scop sau altul.”(pag.103).

Regretăm că până azi n-am aflat data exactă a decesului acestei distinse personalităţi fie din lipsă de timp, fie din lipsă de surse ori din obişnuinţa care ne-a fost cultivată decenii la rând de-a uita tot ce au creat predecesorii noştri până la 1940…

Casa în care ea a locuit s-a păstrat până astăzi pe str. Alexei Mateevici, făcând parte din corpul de clădiri a Ambasadei SUA în Moldova și poate că acolo ar fi trebuit să fie amplasată o placă comemorativă în memoria unei femei extraordinare…