În culisele Istoriei: UN OSTATIC AL SECOLULUI SĂU

Despre el scria revista Rampa (1928) poetul Adrian Maniu: „…Am cunoscut la Chișinău unul dintre cele mai puternice talente ale noii generații de pictori: pe Theodor Kiriakoff, autorul unor decoruri de teatru minunate…”

Ceea ce nu știa A. Maniu e că acest pictor avea și al doilea nume – Suruceanu, fiind urmaș direct al lui Casian Suruceanu, ctitorul Mănăstirii Suruceni. Tot el era nepotul primului arheolog basarabean, membru de onoare al Academiei Române, Ion Suruceanu.

Din Școala de Arte, Theodor a muncit extrem de mult în condiţii dificile şi n-a căutat onoruri, ci era dispus să descopere doar veritabila artă, cea care atât de greu se dă prinsă în mrejele creaţiei.

Ne-am deprins să-l descoperim în pozele de epocă undeva în preajma lui Alexandru Plămădeală. Când acesta nu mai era în viaţă parcă şi pozele pierduseră ceva din autenticitate…

Biografia lui este cea a unui creator de o vârstă cu secolul şi de un destin similar cu al lui:

KIRIACOFF, Theodor (24.X.1900, Chişinău – 28.IV.1958, Bucureşti, Cimitirul Bellu), pictor, grafician, scenograf.

Studii: Gimnaziul nr. 2 din Chişinău (1910-1916), Şcoala de Arte din Chişinău, în atelierele lui A. Baillayre şi Al. Plămădeală (1920). În continuare îşi perfecţionează măiestria în atelierul lui G. Pojedaev, executând schiţe de costume teatrale. Face călătorii de studii în Franţa, Germania, Belgia, Italia (1930-1940).

Activitate profesională: conduce atelierul de artă religioasă de la Şcoala de Arte Frumoase din Chişinău (1924-1929), lucrează în calitate de scenograf la Teatrul Naţional din Chişinău (1924-1929), la cel din Iaşi (1929) şi la Teatrul de Operă şi Balet din Bucureşti (din 1938), la Teatrul din Valea Jiului (1945-1958). Este autorul emblemei Societăţii de Arte Frumoase din Basarabia (1921).

Lucrări: Nud (1920), Schiţă de costum pentru spectacolul „Barbă albastră” (1922), Schiţă de costum „Cazacul bogat” (1923), Schiţă de costum „Ostaşi antici”(1925), La portiţă (1927), Carul cu bivoli (1927), Apocalips (ciclu, 1936), Schiţă de decor pentru spectacolul „Ivan Turbincă” (1938) ş.a.; grafică de carte – Poveşti de Ion Creangă (1940), Covor basarabean de Dimitrie Iov (1943), poemul Cristofor Columb (1930) ş. a; (1927) Peisaj din Făgăraş (ciclu din cinci lucrări), Peisaj din Chişinău (ciclu din șase lucrări), Studiu (acuarelă), Natură moartă (acuarelă), Costum pentru piesa „Motanul încălţat”, Costum pentru piesa „Răzvan şi Vidra”, Costum pentru piesa „Thebaida”; Salonul VI, Chişinău (1933) – Jertfa (tempera), Fântâna (tempera), Paznicii (tempera); Societatea de Arte Frumoase din Chişinău (1938-1939) – Proiect de decor teatral (ciclu din cinci lucrări), Schiţe de costum teatral (ciclu din trei lucrări), Ilustraţii pentru „Apocalips” (ciclu din șase lucrări), Cele șase zile ale creaţiei lumii (ciclu din șase lucrări), Decor (tempera), Apocalips (desen); din Colecţia Bezviconi – Casa ţărănească în Basarabia (ulei), Casa eparhială (în construcţie) (gravura), Fântâna de la Bahcisarai şi Cerevic (acuarelă), Dama de pică (miniatură, acuarelă), Peisaj (acuarelă), Moş Ion (statuetă, lemn), Puşkin la examenul de la liceu (ilustraţie), A.S. Puşkin cu soţia Natalia N. Puşkin (ilustraţie), Finalul luptei de la Borodino (compoziţie, tuş), Biserica „Trei Ierarhi” (schiţă, ilustraţie), Greva (Chişinău) (compoziţie), Împrejurimile Braşovului (acuarelă), Satulung (Braşov) (acuarelă).

Debutează cu lucrări la Expoziţia basarabeană din Bucureşti (1921), participă la Expoziţia internaţională de machete de decor de la Praga (1935), Salonul de toamnă din Bucureşti (începând cu anul 1940). A pictat plafonul Teatrului din Timişoara. În 1942 a pictat panoul pentru Expoziţia Basarabia dezrobită expus în Chișinău. Iar la Salonul Oficial din toamna aceluiaşi an el prezintă lucrări din seria Chişinău 1800: Biserica Buna Vestire, Casa veche din strada Mincu, Vechiul palat mitropolitan ş. a.

Lucrările lui au fost achiziţionate pentru colecţii de stat şi particulare.

Și cu toate că în ultimii ani numele lui este pomenit frecvent, iar la Chișinău criticul de artă Tudor Stăvilă a editat și un album Theodor Kiriakoff în colecția Maeștri basarabeni în secolul XX (Chișinău, f. a.), există în biografia lui un capitol necunoscut până în prezent de istoricii de artă.
Acest capitol este legat de fondarea la Odesa a Teatrului Național Românesc, care a funcționat din 8 decembrie 1943 până la 14 martie 1944. Teatrul respectiv a fost o continuare firească a Teatrului Național din Tiraspol, care a activat în anii 1942-1943.

Theodor Kiriakoff a venit la Odesa la invitația lui Aurel Ion Maican, care era directorul noului teatru și cu care lucrase împreună la teatrele din Chișinău și Iași. Mai existau motive de a lucra la Odesa, unde primar era basarabeanul Gherman Pântea, iar Teatrul de Operă și Balet era condus de basarabeanca Lidia Lipcovschi.

De remarcat faptul că soția lui Aurel Ion Maican, actrița Lili Maican mărturusea: „Spectatorii erau ruși și români. Armata era pe front, iar la Odesa era raiul pe pământ. După fiecare spectacol publicul cerea să-l vadă pe Maican, cel care reușise să-i farmece cu montările sale”.
În teatrul din str. Herson 15, unde era o sală cu 1500 de locuri și o scenă cu adâncimea de 25 m și înălțimea de 35 m, Aurel Ion Maican a organizat două trupe, una românească și una rusească în frunte cu Vasile Vronski, comicul care activase la Chișinău și București. Spectacolele se dădeau pe rând o seară trupa românească, altă seară trupa rusă.

Deschiderea primei și ultimei stagiuni a fost miercuri, pe 8 decembrie 1943, cu participarea reprezentantului Direcției Generale a Teatrelor, criticului de artă Petre Comarnescu și a fost prezentat spectacolul Chemarea codrului de George Diamandy, în regia lui Aurel Ion Maican și scenografia lui Theodor Kiriakoff.

Vera Molea, autoarea cărții Un regizor uitat Aurel Ion Maican (București, 2012) scrie:

„…Dar cel mai atrăgător moment al spectacolului l-a reprezentat lupta dintre moldoveni și tătari. Despre această scenă s-a spus că nu a avut precedent în teatrul românesc. Frumusețea autenticilor costume tătărești și moldovenești, mișcările luptătorilor – executate de către balerinii aduși de la Opera din Odesa – au stârnit ropote de aplauze la scena deschisă. La realizarea acestui spectacol o contribuție de netăgăduit a avut-o scenograful Theodor Kiriakoff. Această premieră a fost o reușită pentru noul teatru, născut la umbra armelor.

Pentru Mansarda, Kiriakoff a construit un decor asemănător cu cel din spectacolul Teatrului Comedia. Spațiul scenic era conceput pe verticală, împărțit în două cămăruțe despărțite de un mic hol, sugerând imaginea unui mediu lipsit de etică. Accentul a fost pus pe trăirile personajelor. Soluția găsită de Kiriakoff pentru acest tip de decor era economică, dar plină de expresivitate. Scara care ducea spre mansardă era legătura locatarilor cu lumea din exterior.”(pag.103).

Premiera spectacolului Mansarda de Alfred Gehry a avut loc pe 16 decembrie 1943. Iar ultima premieră Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand a avut loc pe 15 ianuarie 1944. Regia era a lui Aurel Ion Maican, scenografia Th. Kiriakoff, iar în rolul principal a evoluat celebrul actor bucureștean Ion Iancovescu. Au rămas doar intenții montările: Furtuna de A. Ostrovski și Institutorii de Otto Ernst.

La 14 martie 1944 trupa Teatrului Național Românesc a părăsit Odesa, care a fost preluată de armata germană. Iar Th. Kiriakoff s-a stabilit temporar la București…

Deja în secolul XXI se organizează expoziţii în care sunt expuse lucrările lui, este readus în prim-planul vieţii artistice, dar totuşi senzaţia că ar fi putut crea mai mult, mai frumos, mai îndelungat nu ne părăseşte. Şi vina nu este a lui, este a timpului în care i-a fost dat să-şi trăiască veacul. Vorba bătrânului cronicar: „Nu vremurile sunt sub om, ci omul sub vremi…”