Chiar din primele clipe, cei prezenți au avut o senzație tulburătoare că Ana e din nou pe scenă. „Vreau, mamă, să vii la mine/ c-am de toate și-o duc bine…” Vocea care intona acest cântec a întors parcă timpul înapoi, când tânăra Ana își cânta dragostea sa față de părinți. Ochiul spectatorului s-a umplut de lacrimă şi sala a fremătat de aplauze. Cânta Nătălița Barbu, fiica mai mare a Anei, cu același minunat sentiment de recunoştinţă şi dragoste. Spre marea mulțumire a publicului ea a interpretat cu multă măiestrie câteva cântece populare din repertoriul mamei sale, fiind acompaniată de orchestra „Plai Moldovenesc", în care a activat în ultimii ani Ana Barbu. Lăutarii orchestrei au susținut inspirat toți interpreții de muzică populară, care au evoluat în prima parte a concertului. A fost o adevărată seară de creație a Anei Barbu, care și-a dorit mult un asemenea eveniment fiind în viață, având încă atâtea planuri pe viitor, dar soarta a fost alta.
Tot mai des mă surprinde gândul câte firi neordinare, câte persoane foarte talentate și cu o deosebită prezență de spirit, le găsim ascunse, copleșite, acoperite de rutina „lucrurilor mici”. De regulă, acestea sunt femei – mame duioase sau alți membri ai unor familii cu situații mai speciale. Înzestrați cu mare talent, fiind buni lideri, acești oameni își pun cu multă generozitate calitățile lor alese și timpul propriu pe altarul vieții, veghind la cei apropiați. Îi deosebește o mare dragoste de oameni și de viață. Pentru astfel de suflete gânditorul Dan Puric are un calificativ distinctiv: Omul Frumos.
Este vorba despre multe personalități, dar și despre Ana Barbu, un om cu un mare dar de exprimare în fața publicului, o cântăreață de o universalitate excepțională, autoare de texte, muzică, mânuind și pensula, dar care rămânea, totuși, în primul rând, mamă…
Ca unul din mulțimea de admiratori ai Anei și Nataliei Barbu, aveam o dorință și o stare de sfială în același timp de a mă apropia de aceste mari talente. Apoi a venit ziua de 18 mai 2015, când Ana Barbu a plecat de printre noi. Toți cei care au cunoscut-o pe marea artistă erau stăpâniți de un regret cumplit și cu totul copleșitor de neputința de a mai schimba ceva.
Puțini, probabil, au știut despre suferința Anei Barbu, iar cei care știau, mai păstrau speranța la o minune, mai aveau încă nădejdea colaborării cu acest om de mare căldură sufletească, modestie și un tact de mare rafinament. Dumnezeu a revărsat cu mână largă haruri peste Ana Barbu – talent cu carul, curaj, mărinimie, demnitate, un șarm deosebit. Dar mai avea un dar – cel de a se zidi jertfă pe sine pentru a împlini viața celor din jur. Ca în Meșterul Manole. Până și numele parca ar fi păstrat amprenta destinului eroinei din legendă.
În holul palatului venea mulțime de oameni. Veneau toți cu flori, cu multe-multe flori. Viorile lăutarilor erau într-o vibrație de rezonanță fără precedent cu inimile celor care veneau să-și ia rămas bun de la Ana Barbu. Niciodată nu i-am auzit pe „Lăutarii” lui Nicolae Botgros așa uniți în lacrima doinirii lor, înălțând parcă niște trepte, pe care Ana le urca la ceruri, în sunet de viori…
Fetița, apoi adolescenta Ana, până la colegiu a învățat de la părinți și de la radio, adunând cu multă dragoste caiete de cântece din repertoriul Mariei Tănase, Mariei Lătărețu, al lui Dan Spătaru, cultivându-se, tăinuită undeva în vreo cămară sau sub un nuc umbros din gradină. Părinții au fost cei care au simțit și au încurajat talentul și marea ei pasiune pentru muzică. Ca să înțelegem efortul și străduința Anișoarei Barbu, copil încă, până la colegiul muzical, trebuie să ne dăm seama că decizia Catedrei de muzică canto clasic de a primi la învățătură în cadrul acestei catedre o fetiță de doar șaisprezece ani, fără studii speciale, contrar regulamentului, avea un suport bine întemeiat. La acea vârstă fragedă Ana avea vocea deja formată. Atitudinea, autodisciplina și un control deosebit al vocii erau calitățile definitorii ale tinerei promovate la Colegiul de muzică din orașul Bălți. De altfel, la Bălți a ajuns dintr-o întâmplare: autobuzul ce pleca la Tiraspol era supraîncărcat și tatăl Anei, văzând în aceasta un semn al destinului, o urcă în cel care pleca spre Bălți. Aici un copil de mare dăruire va atinge maturitatea profesională, dar și cea de viață. La colegiul din Bălți o descoperă Ion Dascăl, lector și conducător al Orchestrei de muzică populară a Colegiului „Lăutarul”. Având posibilități de a selecta soliști dintre studenții anilor superiori, Ion Dascăl o alege pe Ana Barbu, studentă la anul I, al cărei talent l-a apreciat, considerându-l genial. Trebuie să menționăm constanța unei deosebite simpatii și respect, dar și atitudinea neformală, prietenească și dorința de colaborare a maestrului Ion Dascăl cu Ana Barbu, începând din perioada când Ana Barbu era o studentă la Colegiul de muzică din Bălţi şi până în ultimii ei ani de viaţă.
La 20 de ani neîmpliniți, Ana devine mamă. Fiind încă studentă, în august 1979, se naște Nătălița. Părinții o ajută cu ce pot. Ana a ales și a trăit rolul de mamă ca pe unul de cea mai mare prioritate. De la colegiu Ana ajunge la Capela corală „Doina” (dirijor – Veronica Garștea), fiind bine pregătită pentru genul clasic, dar făcea față și celui popular și nu-i era străin nici genul muzicii ușoare. Școala vieții i-a mai oferit o experiență, fiind angajată a Capelei corale „Doina” cu o leafă simbolică. Probabil, greutățile materiale și grija pentru Nătălița au determinat-o pe Ana să lase gândurile la o carieră muzicală și să se retragă, renunțând la scena mare.
Ana pleacă la Râbnița, unde mai târziu se naște a doua fiică, Irina. Aici mămica Ana a avut grijă să-și educe fetele, fiind un model în această privință, știind să încurajeze și calitățile pedagogice ale soțului Vasile Barbu. Astfel, cei mai fructuoși paisprezece ani (1980-1993) au fost dedicați familiei. Se vede că mama Ana Barbu a dominat cântăreața Ana Barbu.
Acolo, la Râbnița a început formarea și maturizarea Nataliei Barbu, care trebuia să meargă la Rezina, unde făcea școală și muzică. Un hotar între două lumi, pe care îl traversa zilnic: Râbnița industrializată, care poate conferi siguranță materială și Rezina pitorească și mai aproape de esența și spiritul uman, care putea să dea educație. Naveta aceasta a făcut-o mulți ani în șir, acumulând experiență, înțelepciune, călindu-și caracterul sub amprenta schimbărilor ce se produceau.
Artiștii de succes care treceau prin Râbnița, cunoscând-o pe Ana, remarcau în mărturiile lor că erau uluiți cum se poate ca un talent atât de mare să rămână un timp atât de îndelungat în umbră. Nu știm câte și câte talente s-au mai pierdut în rutină, înghesuite de indiferența multora dintre noi.
Ar părea uimitor faptul că după 14 ani de existență undeva la periferia activității muzicale din Basarabia Ana Barbu revine în plină de forță și prospețime, de parcă n-ar fi lipsit nicio clipă de pe scena mare. A cântat superb orice: și muzică populară, și clasică, și muzică de estradă, uimind prin tehnica și intonația sa de un rarisim nivel. Mai mult. Ana Barbu cânta extraordinar romanțe, iar Serghei Lunchevici o ruga să cânte „Săracă inima me”…
O pagină aparte în biografia muzicală a Anei Barbu o constituie duetele cu unii interpreți bine cunoscuți, în care artista aducea un plus de valoare. Iată câteva aprecieri în acest context:
„Ana Barbu simte că muzica-i menirea ei, dăruind publicului său din candoarea, eleganța și noblețea ce o definesc”;
„Rafinamentul, bunul gust și feminitatea pot purta un nume – Ana Barbu”.
Muzica este sensul existenței sale. Dar și familia. A avut o mare putere să reușească în ambele ipostaze. Ascunsă într-o cămară sau sub un nuc din gradină, n-o să te audă cine știe ce lume și puțini o să înțeleagă că acolo e scena mare a ta. Ana știa acest lucru, dar a făcut-o pentru fetele sale talentate: pentru Nătălița și pentru Irina, căci un timp am văzut-o și pe ea cântând alături de sora mai mare și de mamă. Sacrificarea zilnică a dus la o dragoste și un atașament deosebit între mamă și fiice. Îmi amintesc niște momente impresionante la un concert pe scena Palatului Național, peste ani de zile, când Ana Barbu și fiica sa, Natalia Barbu, ajunsă și ea un nume în muzică, cântau Ave Maria. Pasajele de început, susținute de vocea gingașă a Nătăliței, au continuat cu timbrul bogat și consistent al Anei Barbu, spre delectarea spectatorilor. În clipa când a intrat cu vocea sa incomparabilă Ana Barbu, Natalia aplaudă încântată, fericită și mândră de maica sa…
„Cea mai duioasă, cea mai frumoasă, mama e una pe lume.
Fire aleasă, neînțeleasă ce se frământă întruna.
Ades uitată, nerăsfățată…”
Sunt versuri dintr-un cântec interpretat de Nătălița. Cântat tulburător, până la lacrimi. Dedicat mamei Ana Barbu. Cea care a izbutit să aibă o viață împlinită ca mamă, soție, artistă. Cea care prin vocea sa o putem alătura celor mai mari nume în muzică, a căror cântece ies parcă din spații largi, pline de armonie, pline de dumnezeire, dragoste de om și care te duc acolo unde sărbătoarea șterge lacrima, acolo unde sensibilitatea este la limita durerii și bucuriei de a trai suferințe interioare și de a-ți lumina inima prin frumosul vieții.
Marile personalități s-au omologat cu frumosul, au devenit ele singure o sărbătoare a frumosului. Dar cât de durute au fost trăirile lor interioare?! Prin ce maturitate se naște frumosul?! Acestea sunt tainele lor, tainele sufletelor de Om Frumos.
