Galina Raiu lucrează de peste 20 de ani printre bolnavii de spital. Are grijă să le fie aproape cineva, de fiecare dată când au nevoie de ajutor, are grijă ca cearşafurile să le fie curate, iar saloanele – dezinfectate şi bine aerisite. Se îngrijorează de fiecare lingură, de fiecare farfurie pierdută sau stricată pentru că, ştie ea, data viitoare nu va avea ce să le aştearnă bolnavilor sau nu va avea din ce să le dea să mănânce.
Galina este responsabilă pentru gospodărie în secţia Gastrologie a Spitalului nr. 3 din Chişinău. Munceşte aici de mai bine de 20 de ani, iar spitalul a devenit pentru ea o a doua casă, şi nu doar datorită timpului petrecut aici. Galina spune că la spital, ca şi în propria casă, trebuie să ai grijă de bunuri, să te asiguri că fiecare colţişor e curat şi dezinfectat, iar la căpătâiul fiecărui bolnav trebuie să existe cineva gata să-i ofere în orice clipă o cană de apă şi o mână de ajutor – să meargă la veceu, să facă baie, să-i schimbe aşternutul. Pentru toate acestea e nevoie de o dibăcie neobişnuită şi de răbdare de fier, spune femeia, căci în spitalele noastre condiţiile – atât pentru pacienţi, cât şi pentru angajaţi – sunt departe de a fi perfecte… Astfel, de cele mai multe ori, infirmierele se spetesc făcând un lucru foarte greu, remunerat… simbolic. În plus, este foarte greu să lucrezi atunci când nu ai toate cele necesare, când detergenţii sau soluţiile de dezinfectat niciodată nu sunt de ajuns. „Cearşafurile sunt atât de vechi, încât e imposibil să mai ştii care a fost culoarea lor iniţială. Însă, chiar fiind uzate, nici acestea nu ajung pentru toţi bolnavii. De aceea, sunt nevoită să le spun să-şi aducă lenjeria de pat de acasă. Nici saltelele nu sunt prea calitative, creează o stare de disconfort, aşa că bolnavii deseori încearcă să le evite…”.
Dar cea mai mare problemă a infirmierelor e salariul mic. Banii primiţi le ajung doar pentru serviciile comunale şi de mâncare – asta dacă fac economie pe contul propriului stomac. Majoritatea infirmierelor nici nu locuiesc în capitală, iar venind din suburbii, sunt nevoite să cheltuiască zilnic peste zece lei numai pentru drum. „Majoritatea infirmierelor noastre sunt în vârstă, unele deja sunt pensionare – dar cu pensia mori de foame, aşa că salariul de aici, chiar de e mic, este o scăpare”, ne spune Galina Raiu. Femeia nu neagă că mai sunt şi cazuri când rudele le dau bani infirmierelor pentru ca să le acorde atenţie deosebită unor bolnavi. Sumele însă nu sunt mari, iar de multe ori cei care fac acest gest îşi doresc ca infirmierele să le stea alături tot timpul – lucru imposibil în condiţiile în care într-o singură secţie lucrează în tură doar o infirmieră. „Lucrurile nu sunt aşa cum vi se par vouă din afară. Nu fiecare persoană care îşi aduce la spital mama, sora sau tatăl îşi doresc condiţii deosebite pentru aceştia. De multe ori îi aduc aici pentru că acasă nu are cine să-i îngrijească. Ori îi aduc şi vin doar după ce medicul confirmă decesul…”.
În pofida acestei vieţi „la limită”, reforma bazată pe externalizare nu pare să fie pe placul infirmierelor, care sunt sigure că serviciile lor sunt indispensabile unui spital. „Un spital ar trebui să asigure cât mai multe infirmiere pentru fiecare secţie, pentru ca bolnavii să fie supravegheaţi în permanenţă, iar în caz de necesitate – să li se acorde primul ajutor”, afirmă Galina Raiu. Ea e convinsă că, dacă spitalul ar angaja mai multe infirmiere, numărul deceselor în spitale s-ar reduce considerabil.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
