Mai fusesem odată, demult la Râșcani, prin anii studenției, iar ce mi-a rămas în memorie, la fel ca și altora care își amintesc de orășel, este aleea de castani, unică în primăvară, și parcul frumos de lângă iaz. Aparent, dacă nu intri în esență, e un orășel ca multe altele de pe la noi, cu o stradă centrală, la care se rezumă toată activitatea urbană.

Curiozități istorice și politice râșcănene

Dincolo de aparențe însă, istoria orașului și a raionului este deosebit de fascinantă. În primul rând, pentru că ea se împarte în două epoci, una până la „boierul Râșcanu” (de la care-i provine și numele), iar alta după acesta. Prea vizibile și de neuitat sunt urmele lăsate de acest filantrop asupra fizionomiei urbane a orașului și asupra sorții sale. Mai ales că prin familia Râșcanu, orășelul are o conexiune directă cu orașul Chișinău, pe unde aceasta a avut proprietăți, prin sectorul Râșcani, de unde și denumirea sa actuală, pe care moldovenii noștri rusificați, dar și alții, îl numesc „Râșcanovca”. În al doilea rând, pentru că zona a fost populată după anexarea Basarabiei de numeroși ucraineni, dar și de o numeroasă comunitate germană, venită la 1856 și așezată la Malinovca, lucru care mai continuă să genereze amintiri și regrete din partea oamenilor locului. Mai ales că recent orașul a fost vizitat de Horst Köhler, președinte al Germaniei în perioada 2004-2010, ai cărui părinți Elisabeth and Eduard Köhler au locuit la Râșcani până la evacuarea fatidică din anul 1940.

În al treilea rând, pentru că o vorbă a locului spune că „la Râșcani s-a răsturnat carul cu scriitori”, de aici în lumea mare a literelor plecând marele lingvist român Eugen Coșeriu, fondatorul Școlii Lingvistice de la Tubingen și doctor honoris causa a circa 50 de universități, născut în satul Mihăileni; scriitorul Liviu Damian, născut la Corlăteni, de unde vine și scriitorul Victor Dumbrăveanu; prozatorul și poetul Spiridon Vangheli, „părintele lui Guguță”, născut la Grinăuți; apoi Aurel Scobioală, Aurel Ciocanu și Anatol Ciocan, toți trei născuți la Mălăiești; scriitoarea Raisa Lungu-Ploaie din Mihăileni, care este consăteancă cu renumitul lingvist și publicist Valentin Mândâcanu. Dar din Zăicanii Râșcanilor vine și un mare om politic român, Gherman Pântea, deputat în Sfatul Țării, primar al orașului Chișinău în numeroase rânduri și vicepreședinte al Parlamentului României (1920-1921).

În al patrulea rând, vizita la Colegiu și prin oraș, mi-a arătat o încrâncenare istorică și identitară destul de evidentă, între români/moldoveni și vorbitorii de limbă rusă, pe de o parte, iar pe de alta, între adepții viziunilor proeuropene și cei care se văd cu „uniunea lui Dodon”, lucru care în sine n-ar fi o noutate pentru R. Moldova, dacă n-ar marca orașul și raionul, cu o astfel de tradiție literară și istorică, într-un fel aparte. M-am uitat din curiozitate la componența etnică și peste ultimele alegeri parlamentare, locale și prezidențiale din Râșcani. Dintr-un total de 11 mii de locuitori contabilizați în 2004 (dar care acum sunt circa nouă mii), 55,6% s-au declarat români/moldoveni (6 500 de persoane), 30% ucraineni (3 314) și alte 8,39% ruși (circa o mie). Alegerile parlamentare din 2014 au înroșit raionul, iar în orașul Râșcani socialiștii lui Dodon au câștigat alegerile cu 48, 85% (2 614 voturi), urmați de PCRM cu 12,5%, după care au venit „proeuropenii” din PDM cu 9,6%, PLDM cu alte 9,3% și PL cu 4%. În mod paradoxal, la alegerile locale generale din 14 iunie 2015, primăria orașului a fost câștigată de Victor Bogatico, reprezentantul Partidului Nostru al lui Renato Usatâi, care a mai câștigat în raion alte trei primării din totalul de 28. În rest, câte zece primării PLDM și PDM (care acum nu mai știu ale cui sunt), trei PSRM și o primărie PL. Din cazul acestui raion se poate înțelege de ce vrea Plahotniuc vot uninominal, pentru că doar astfel mai are șanse să câștige alegerile și să-și conserve puterea. O așa situație în care la nivel național s-au votat masiv partidele „euroasiatice”, iar la nivel local cele „proeuropene”, ascunde marele paradox al politicii moldovenești, care urmează încă a fi explicat. La fel și faptul că dacă ne uităm la procentajul băștinași versus alogeni, atunci el nu se reflectă în sens electoral, votul „euroasiatic” depășind 70 la sută din preferințele electorale, în timp ce ucrainenii și rușii reprezintă doar 40 la sută din populație. Dar poate o incursiune în istoria orașului Râșcani ar lămuri mai multe lucruri.

Originile istorice

Istoricii orașului arată ca dată de naștere a localității anul 1602, fapt pomenit într-un document emis de domnitorul Țării Moldovei, Ieremia Movilă, împins de pe tron de Mihai Viteazul și care a supraviețuit datorită rezistenței în cetatea Hotin. Tocmai pentru a aprecia loialitatea supușilor săi care l-au susținut împotriva lui Mihai Viteazul, domnitorul a oferit pământurile pe care actualmente se află orașul Râșcani, cu denumirile de atunci Suritatea și Nigoreni (Negureni, Hihoreni), unui anume Vlaicu Valah. Ulterior, în anul 1779 se formează localitatea Râșcani prin unirea satelor Nigoreni (Negureni, Hihoreni), Ivanușca și Copăceanca.

Epoca „iluministă” a familiei Râșcanu

Gheorghe (Egor) Râșcanu- Derojinski (Rîșcanu sau Rășcanu), de numele căruia este legată transformarea orașului Râșcani, s-a născut la 11 iunie 1839 în satul Tuzora, ținutul Orhei. Datorită activității sale filantropice, Egor Râșcanu-Derojinski a fost supranumit, în mod admirativ și cu respect, „boierul Râșcanu”. Mama lui Gheorghe (Egor) Râșcanu-Derojinski a fost Smaranda Râșcanu care aparținea unor neamuri vechi de boieri și domnitori moldoveni, fiind fata spătarului Matei Râșcanu și a Casandrei Sturdza. Istoricul și genealogistul Gheorghe Ghibănescu a consacrat familiei Râșcanu unul din volumele seriei sale „Surete și Izvoade” care conține și arborele genealogic al familiei, completat ulterior de istoricul Gheorghe G. Bezviconi, actualizat apoi de arhitectul Dan Râșcanu. Tatăl lui Egor Râșcanu-Derojinski a fost colonelul armatei țariste Leopold Derojinski. Deoarece tatăl a decedat timpuriu, iar fratele mamei, spătarul Iordache (Gheorghe, Egor) Râșcanu, nu avea urmași, a fost înfiat de acesta. Egor Râșcanu-Derojinski s-a căsătorit cu Ecaterina, fata boierului Alexandru Russo, cu care a avut 6 copii.
Neamul Râşcanu-Derojinski a domnit în localitate mai bine de 100 de ani (1818-1930). La invitația lui Gheorghe Râșcanu, în 1856 sunt chemați pentru a valorifica pământul de la periferia moşiei şi împroprietăriţi cu pământ colonişti germani. În această colonie erau 54 de case, numărul locuitorilor fiind constituit din 151 de bărbaţi şi 150 de femei.

După terminarea studiilor, în 1857, la școala de subofițeri gardieni, nepotul său, Egor Râșcanu-Derojinski face carieră militară pentru o perioadă scurtă unde obține gradul de maior. După retragerea din serviciul militar, din motive legate de sănătate, la 6 februarie 1863, el este ales deputat în adunarea nobilimii basarabene, reprezentând județul Iași. La 12 februarie 1864 este numit funcționar de stat de rang inferior (cinovnic cu misiuni speciale) al guvernatorului Basarabiei, generalul-maior Platon A. Antonovici (1 august 1863 – 30 noiembrie 1867), iar la 22 septembrie Egor Râșcanu-Derojinski devine ispravnic al județului Chișinău. Între 1870 și 1874 a fost membru în conducerea zemstvei guberniale a Basarabiei, unde conduce activitatea secției Protecție Socială. Vârful carierei l-a atins în anul 1872 când a fost ales mareșal (conducător) al nobilimii basarabene.

Realizând o carieră militar-administrativă de succes, boierul Egor Râșcanu-Derojinski contribuie esențial la dezvoltarea economică a moșiilor sale. O bună parte din ele erau concentrate în județul Iași, fiind primite în dar de la unchiul său, de pe mamă, spătarul Iordache (Egor) Râșcanu care l-a înfiat. Egor Râșcanu-Derojinski a mai moștenit și de la părinții săi nativi sau de la soția sa Ecaterina Russo, fiica moșierului Alexandru Russo, diverse moșii. Către mijlocul secolului al XIX-lea Egor Râșcanu-Derojinski dispunea de următoarele moșii: Copăceanca, Ignățeni, Ivanușca (pe ale căror teritorii se aflau satele Nihoreni, Răcăria și localitatea Râșcani), constituind 10.083 desetine de pământ, estimate la prețul de 600 mii ruble; Boroșenii Noi cu 1.260 desetine și Horodiște cu 2.800 desetine de pământ.
În 1856, pe moșia sa, pe malul stâng al râului Copăceanca, Egor Râșcanu-Derojinski ctitorește o biserică din lemn. Mai apoi, în 1858, construiește din piatră biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Tot grație boierului Râșcanu, după cum menționează editorialul „Sbornic Bessarabskogo Zemstva” este construită o stație poștală. În anul 1866 boierul Râșcanu a apelat la oficialitățile ruse pentru a înființa stația poștală care doi ani mai târziu, la 15 mai 1868, a fost dată în folosință. Prin susținerea sa financiară au mai fost construite în octombrie 1869 o școală publică pentru băieți, în anul 1871, un spital cu două odăi și 20 de paturi, iar în 1874 a fost deschisă și o școală duminicală de meserii (majoritatea încă în stare funcțională).

În anii ’70 ai secolului XIX, boierul Râșcanu a construit în Chișinău casa familiei. Conacul urban a fost construit după proiectul arhitectului Alexandru Bernardazzi. Acesta a fost un monument istoric de valoare națională, una dintre cele mai frumoase clădiri ale Chișinăului vechi, dar, după cum știm, zace de câțiva ani în ruine.

În anul 1873 Egor Râșcanu-Derojinski a fost unul din întemeietorii Băncii Basarabene Tavriceskoe în a cărei conducere a lucrat până în 1874 când s-a îmbolnăvit și nu a mai candidat la post. A decedat în 1879 și a fost înmormântat în Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorită de el in localitatea care urma să-i poarte numele, orașul Râșcani.
Mai departe istoria orașului și a raionului intra în contextul general tumultos al istoriei Basarabiei, cu experiențele nefericite ale celor două războaie mondiale, ocupația sovietică, însoțită de valurile de deportări și foamete, distorsionarea balanței etnice ca rezultat al colonizărilor țariste și sovietice, care au construit actualul peisaj politic și istoric al regiunii.

Două lucruri m-au marcat la întâlnirea cu studenții Colegiului Agroindustrial din localitate (directoare Jana Chihai), care în acest an împlinește 50 de ani de la fondare. Am rugat să ridice mâna în sus copiii care au avut rude ce au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, deopotrivă în armata română și armata roșie, iar spre surprinderea mea, numărul acestora a fost aproximativ egal, cu un ușor avantaj pentru cei din armata sovietică. Când am rugat să ridice în sus mâna copiii care au avut rude deportate, surpriza a fost și mai mare, cam 2/3 din cei prezenți au această memorie antisovietică, care paradoxal nu se reflectă în opțiunea de vot.
În sfârșit, am avut parte de un spectacol la Râșcani, pus în scenă de elevii școlii, sub îndrumarea lui Vasile Tilipeț. O piesă după poezia lui D. Matcovschi „Îngerii roșii”, de un profund caracter național și patriotic, jucată cu dăruire și pasiune, care m-a convins că dacă așa se continuă, Râșcanii nu vor mai deveni un fief al „demonilor roșii”.