Extinderea sistemelor de irigații în Republica Moldova rămâne una dintre cele mai grele și mai costisitoare promisiuni ale statului, în condițiile în care agricultura este tot mai expusă secetelor frecvente. La un cost mediu estimat de aproximativ 3.000 de euro pe hectar, orice plan serios de acoperire a întregii suprafețe arabile începe deja cu o notă de plată greu de imaginat pentru bugetul național și pentru capacitatea actuală de investiții.
Republica Moldova are aproximativ 1,5 milioane de hectare de teren arabil, iar irigarea integrală a acestei suprafețe ar însemna peste 4,5 miliarde de euro investiții. Chiar autoritățile recunosc că o asemenea sumă este, în prezent, nerealistă, fie că vorbim de resurse interne sau de atragerea într-un timp rezonabil a unor fonduri externe. Practic, statul își asumă obiective politice ambițioase, dar știe că nu le poate acoperi financiar decât pe fragmente mici.
În realitate, suprafața efectiv irigată rămâne modestă: în jur de 27.000 de hectare beneficiază astăzi de irigare, de aproape zece ori mai puțin decât în perioada sovietică, atunci când infrastructura era mai extinsă, chiar dacă ineficientă și învechită. Prăbușirea acestor sisteme după independență, lipsa de mentenanță și privatizările haotice au lăsat o mare parte din terenuri la mila vremii, iar reconstrucția lor se dovedește mult mai dificilă decât promisiunile din strategii.
O parte dintre noile proiecte de irigații sunt finanțate sau cofinanțate cu sprijinul partenerilor externi, însă acestea vor începe să producă efecte vizibile abia din 2027. Asta înseamnă că, pentru cel puțin câțiva ani, fermierii vor continua să suporte riscuri majore, într-un context climatic în care episoadele de secetă severă devin tot mai dese, iar pierderile de recoltă se traduc direct în vulnerabilitate economică.
Guvernul promite, la acest moment, extinderea irigațiilor la circa 50.000 de hectare, adică sub 3% din suprafața agricolă a țării. Chiar dacă este un pas în plus față de situația actuală, proporția rămâne foarte mică în raport cu nevoile reale ale agriculturii moldovenești. În aceste condiții, apare întrebarea firească: cât de mult poate o asemenea strategie limitată să protejeze culturile de șocurile provocate de secetă și de schimbările climatice?
Fără un plan etapizat clar, cu prioritizarea zonelor cele mai vulnerabile, cu investiții în eficiența utilizării apei și cu un cadru de sprijin pentru fermieri, riscul este ca irigațiile să rămână mai mult o temă de discurs politic decât un instrument real de adaptare a agriculturii. Diferenţa dintre promisiunile de pe hârtie și suprafețele efectiv acoperite sapă, treptat, la temelia încrederii dintre stat și producătorii agricoli, care au nevoie nu de cifre spectaculoase, ci de soluții aplicabile pe teren.
