„Unirea României cu R. Moldova nu ar fi posibilă, pentru că nu este real ca UE să permită unui stat membru să înghită un teritoriu. Unirea reprezintă o decizie democratică a oamenilor, care locuiesc pe acest teritoriu şi nu poate fi impusă sau făcută aşa cum s-a întâmplat altădată”. Aceste declarații le-a făcut Maia Sandu, pe 10 septembrie, în cadrul celui de-al doilea congres extraordinar al Partidului Acțiune și Solidaritate. Ulterior, lidera PAS a explicat că vorbele sale au fost interpretate greșit și că, de fapt, ea s-a referit la faptul că Unirea nu poate să aibă loc ca în 1918, când a fost votată de Sfatul Ţării. În acest context, am întrebat opinia istoricului Virgil Pâslariuc despre cum s-a înfăptuit Unirea acum o sută de ani.

– În 1918, Unirea statelor românești a fost impusă sau a avut loc cu acceptul cetățenilor?
– Înţeleg subtextul întrebării, dar nu cred că e una reuşită, fiindcă, aşa cum s-a arătat, a fost ruptă din context. Oricum, în virtutea meseriei lor, istoricii nu pot da răspunsuri categorice la întrebări încărcate emoţional sau motivate politic, mai ales pe probleme controversate şi puternic tabuizate, cum este cea a Unirii din 1918. Un răspuns tranşant la această întrebare ţine mai degrabă de domeniul ideologic, de discursul propagandistic, care-şi propune să legitimeze un regim sau altul. Dar istoriografia noastră parcă a depăşit etapa unei istorii oficiale, a unui Kratkii kurs Istorii VKPB sau al unui manual de istorie unic, care se impune azi în Rusia. De altfel, orice fenomen istoric este impus de anumite împrejurări şi este rodul unui şir de factori, care i-au conferit unicitatea. Pentru mine, ca istoric, care ştie că Unirea s-a produs în condiţii extreme, de război, de revoluţii, în condiţiile unei recroiri fără precedent de teritorii în întreaga Europă, o decizie de asemenea anvergură nu putea fi luată decât în funcţie de anumiţi factori, inclusiv de ordin militar şi strategic, iar soluţiile militare nu se impun cu balonaşe şi fluturaşi: à la guerre comme à la guerre! Pe de altă parte, în condiţiile unei democratizări a vieţii politice din Basarabia, rezultată din ideile revoluţiei din februarie, actul Unirii trebuia să fie legitimat de o reprezentanţă populară, ceea ce s-a şi făcut.

– Poate fi contestată legitimitatea actului Unirii din 2018?
– Din punctul meu de vedere, chiar dacă nu s-a produs în condiţii „imaculate”, legitimitatea actului Unirii nu poate fi contestată, dovadă fiind acceptarea ei de către populaţie şi recunoaşterea de către Congresul de Pace de la Paris. Dar, repet, acest subiect nu poate fi închis, deoarece rămân multe necunoscute şi cercetările trebuie să fie continuate sine ira et studio, aşa cum se cade unei istoriografii mature. Sper că celebrarea Centenarului va impulsiona această tendinţă.

„Unirea nu poate fi impusă de nimeni”

– În ce măsură istoria s-ar putea repeta și în zilele noastre?
– Contextele diferă radical. Nu cred că şi-ar dori cineva ca Unirea să se întâmple în condiţiile unui nou război mondial. Singura soluţie pe care o văd este calea democratică, plebiscitară, constituţională, prin asumarea actului Unirii de către majoritatea populaţiei. Cu alte cuvinte ACUM, Unirea nu poate fi IMPUSĂ de nimeni, avându-se în vedere că poporul RM este singurul suveran capabil să ia o asemenea decizie. Dar şi în acest caz, trebuie să convingem marile puteri, dar şi România că suntem capabili să trăim ca societate după normele lumii civilizate. Eu nu împărtăşesc optimismul exagerat că aici lucrurile sunt clare, iar reacţia foarte prudentă a statului român în „problema Basarabiei”, perfect explicabilă, este o dovadă în acest sens.

– Este societatea pregătită de acest lucru?
– Deocamdată, societatea noastră extrem de divizată şi polarizată nu poate trezi optimism în acest sens. Nu mai vorbesc de dezamăgirea pe care a provocat-o „povestea noastră de succes”. Dar totul depinde de noi şi de voinţa noastră de schimbare reală.

„Acest model nu este o utopie”

– Prin ce este mai posibilă integrarea Europeană a RM, decât Unirea?
– Pentru mine, integrarea europeană nu este un scop în sine, ci un mijloc, un model în calea edificării unei societăţi libere şi prospere, centrată pe cetăţean. Acest model nu este o utopie, ci a fost testat cu succes şi a dat rezultate pe care nimeni (cu excepţia propagandei de la Kremlin) nu le poate contesta în cazul statelor baltice sau ale celor din Europa Centrală şi chiar a României. Adică, eu nu văd diferenţă între obiectivele finale pe care şi le propun cei care-şi doresc sincer eurointegrarea şi cei care-şi doresc Unirea. Pe mine mă îngrijorează însă acele forţe care încearcă să-i opună şi chiar să-i antagonizeze pe părtaşii celor două opţiuni, subliniind în permanenţă faptul că eurointegrarea este imposibilă, făcând abstracţie de faptul că România este stat-membru al comunităţii europene, iar regulile de aderare şi de acceptare pentru noi vor rămâne aceleaşi. Cred că, din contră, trebuie să utilizăm la maximum efectul cumulativ şi să unificăm societatea în jurul acestui obiectiv comun.