Fără nici o îndoială iubirea vrăjmașilor e una dintre cele mai grele porunci. Mă gândesc că acum câteva sute de ani, când un simplu țăran se trezea la primul cântat al cocoșului și muncea până apăreau stelele ca să își poată hrăni familia, nu mai avea timp să se gândească atâta la alții, poate atunci era mai ușor să îi iubești pe toți. Dar în zilele noastre, cu weekenduri și concedii, cu mult timp liber și plimbări, nu doar că nu ne iubim vrăjmașii, dar ne trezim și în situații penibile în care pur și simplu nu suportăm pe cineva. Ne e foarte cunoscut textul ăsta: nu îl sufăr, e un încrezut; ăla nu îmi place, pe ăla nu pot să îl văd, celălalt se crede prea bun. Apoi, duminica, ne luăm hainele bune și mergem la biserică.
Dacă cercetăm cărțile, vedem că la iubirea desăvârșită a tuturor, prieteni sau nu, ajung doar sfinții și martirii. Foarte mulți dintre cei chinuiți și batjocoriți în închisorile comuniste au afirmat mai târziu: i-am iertat pe torționari, îmi era milă de ei, m-am rugat pentru ei – așa cum mărturisește și părintele Roman Braga, cel care a trecut și prin închisoarea de la Pitești.
Așa că nu trebuie să ne așteptăm ca dintr-odată să avem inimile înflăcărate de iubirea vrăjmașului, fiindcă nu suntem sfinți. Însă nu ar trebui nici să ne descumpănim și să renunțăm la această poruncă. Pentru că Iisus în Evanghelia după Luca ne spune: să le facem bine nu doar celor pe care îi iubim; să le dăm când ne cer fără să sperăm că primim înapoi; când ajutăm pe cineva să nu aşteptăm nimic în schimb, nici măcar recunoștință. Pentru că nu e nici o diferență între noi și un necreștin care își ajută și își iubește prietenii.
