Iurie Colesnic, în culisele Istoriei: ARTISTUL ȘI MUZA…

Dar sunt puțini acei care știu că acea firavă doamnă era prima balerină basarabeană. Că ea benevol și-a jertfit propria carieră doar din dorința de a-l ajuta pe Alexandru Plămădeală.

În Cimitirul Central de pe str. Armenească, la mormântul ei, ani de zile a străjuit o cruce modestă de lemn, schimbată abia acum câțiva ani de conducerea Uniunii Artiștilor Plastici pe o cruce care deja cadrează cu piatra de pe mormântul lui Al. Plămădeală.

Biografia ei ilustrează un destin deosebit:
Olga Plămădeală (1896, Chişinău – 10.03.1990, Chişi¬nău), publicistă, secretarul Societăţii de Arte Frumoase din Basarabia, soţia scul¬ptorului Alexandru Plămădeală.

S-a născut în familia pedagogului Iacob Sucevean, deputat în Sfatul Ţării, înmormântat și el în Cimitirul Central de pe str. Armenească.
A făcut studii liceale la Chișinău și Odesa, la Şcoala de Belle-Arte din Chişinău, în cadrul căreia sculptorul activa ca pedagog şi di¬rector, şi la Institutul Politehnic din Bu¬cureşti, unde a studiat arhitectura.

În 1923 a fost aleasă secretar general al Societății de Belle-Arte din Basarabia. A participat la organizarea a circa zece Saloane Oficiale anuale în cadrul Societății. Și tot în acel an s-a căsătorit cu sculptorul Alexandru Plămădeală. Și lucrurile s-au petrecut astfel:
„Tatăl meu era directorul unei școli primare, iar mama – învățătoare. Alexandru Mihailovici îi și cunoștea deja. Deoarece ajunsesem acasă la ora când serveam de obicei ceaiul, mama ne-a invitat pe toți în sufragerie. Alexandru Mihailovici a spus că propunerea îi convine foarte mult – el lucrase toată ziua și n-a prididit să treacă pe acasă, pentru a lua prânzul. Părinții mei au fost încântați de modestia lui, de comportarea firească.

Iar peste câteva zile Alexandru Mihailovici mi-a pus o întrebare surprinzătoare: „Cum credeți, ce-ar fi, dacă ne-am căsători? Aveți destul curaj să vă măritați cu un om fără căpătâi ca mine? Căci, dacă școala va fi închisă, eu pot rămânea pe drumuri”.

Am înmărmurit la auzul acestor cuvinte și am bâiguit: „Dar dumneavoastră aveți destul curaj să vă căsătoriți cu o fată săracă?”
Ajunsă acasă, gândindu-mă la propunerea lui Alexandru Mihailovici, m-au copleșit îndoielile. Voi fi eu oare în stare să intru pentru totdeauna în viața acestui om? Mi-am amintit de cuvintele lui rostite oarecum parcă în treacăt: „Eu trebuie să fiu numaidecât îndrăgostit măcar cât de cât de modelul meu, în caz contrar lucrarea e ratată”.

A doua zi în zori am ieșit în afara orașului și am hoinărit, obsedată de gânduri, până în amurg.

La întoarcere am aflat că-n absența mea pe la noi a trecut Alexandru Mihailovici și, după obiceiul străvechi, mi-a cerut mâna de la părinți. În septembrie (pe 19, I.C.) 1923 s-a jucat și nunta noastră. Ce-i drept, termenul „nuntă” nu prea corespunde oficializării căsătoriei noastre. La ea au participat doar părinții și patru martori necesari.

După masa nupțială noi ne-am luat rămas bun de la nuntași și am plecat la școală – acolo trebuia să aibă loc adunarea generală a Societății de artă din Basarabia, prezidată de Alexandru Mihailovici. Mai târziu, dumnealui a recunoscut că a stabilit data adunării anume atunci, pentru ca nunta noastră să treacă pe neobservate – i-ar fi fost neplăcut, dacă reporterii „cronicilor mondene” ar fi descris-o în gazetă cu comentariile lor sarcastice.

La adunarea din acea seară eu am fost primită în rândurile Societății, Alexandru Mihailovici a fost reales președinte, A.I. Baillayre și N.V. Țâganco – în calitate de locțiitori. Tot atunci eu am fost numită în postul de secretară a societății”. (Sofia Bobernagă, Olga Plămădeală „Alexandru Plămădeală” (Chișinău, 1981), pag.16-17).

Secretar al Societăţii Artiştilor Plastici din Basarabia, ea a reprezentat pentru revista Viaţa Basarabiei cronicarul la zi, adică omul care a consemnat locul şi valoarea unor expoziţii prezentate de artiştii basarabeni:
Cronica plastică: Expoziţii de pictură la Chişinău. Expoziţia tineretului basarabean la Bucureşti în Sala Dalles. Monumente în Basarabia (1938, nr. 3); Cronica plastică: Centenarul naşterii pictorului Nicolae Grigorescu (1838-1907). Expoziţii colective la Bucureşti. Despre piaţa Mitropoliei (1938, nr. 4-5); Cronica plastică (1938, nr. 6-7); Cronica plastică: Despre monumentul Unirii Basarabiei (1938, nr. 10); Notă plastică: Dezvelirea monumentului Regelui Ferdinand I la Chişinău s-a amânat din nou (1938, nr. 12); O instituţie de educaţie artistică: Societatea de Belle-Arte din Chişinău (1939, nr. 1); Cronica plastică: Teodorescu-Sion (1939, nr. 5); Cronica plastică (1939, nr. 7-8).
Ea a fost unul dintre animatorii inaugurării, în 1939, a Pinacotecii municipiului Chişi¬nău, unul dintre visurile realizate ale lui Alexandru Plămădeală.

„În toamna anului 1939, fiind deja grav bolnav, Al. Plămădeală și-a adunat toate puterile pentru a finaliza proiectul privind organizarea Pinacotecii, fiind prezent și la ceremonia de inaugurare oficială. La deschiderea Pinacotecii, din partea Societăți, a luat cuvântul Olga Plămădeală. Al. Plămădeală nu prea era amator de discursuri. Ceremonia de inaugurare s-a încheiat cu o recepție și cu dansuri, prilej cu care soții Plămădeală au valsat, acesta fiind, de fapt, ultimul lor vals, dar și ultima ieșire a plasticianului în societate”. (Raisa Petrașișin „Alexandru Plămădeală și Pinacoteca Municipiului Chișinău”// Atelier, 1998, nr.10-12, octombrie-decembrie, pag.23).

Colecţiile Pinacotecii vor fi utilizate în 1940 la fondarea Muzeului Naţional de Arte Plastice din RSSM.
„…I se făcea tot mai rău. Medicii strângeau din umeri, spuneau, că organismul lui puternic și viguros se lupta cu ceva, dar cu ce anume – ei habar n-aveau.

În sfârșit, de sănătatea lui Alexandru Mihailovici a început să aibă grijă doctorul Șimanovschi, cel mai bun specialist pentru aparatul Röntgen din oraș. După o serie de analize complicate, dumnealui a formulat diagnosticul: cancer la ficat, nu există nici o salvare.
M-a cuprins deznădejdea.

Lui Alexandru Mihailovici i se făcea tot mai rău, dar și atunci el asculta zile întregi radio Moscova, iar eu citeam în glas gazete.
În martie 1940 el i-a dictat notarului testamentul său. Atunci am înțeles, că el își dă seama, cât de desperată este situația în care se află. Mai târziu am aflat că Alexandru Mihailovici mi-a lăsat moștenire toate operele lui, drepturile de autor și întreaga-i avere.

Am vorbit despre multe și de toate în acele ultime zile ale vieții lui. Înțeleseserăm amândoi că nu toate în viață ne-au reușit așa, cum le plăzmuiserăm în intenții… „Când te vei însănătoși va trebui să sculptez un autoportret”, – i-am zis într-o zi. Nu mi-a răspuns nimic, a zâmbit doar abia vizibil.

Curând nu mai era în stare nici măcar să asculte radioul, forțele i se scurgeau încetul cu încetul în pământ, iar la 15 iunie 1940 țărâna l-a chemat și pe el pentru totdeauna”.

(Sofia Bobernagă, Olga Plămădeală „Alexandru Plămădeală” (Chișinău, 1981), pag. 28-29).

Ea a moștenit toată averea și opera lui Alexandru Plămădeală prin testamentul legalizat de el la 9 martie 1940:
„TESTEZ, prea iubite soției mele Olga Plămădeală în proprietatea ei deplină drepturile mele în averea imobilă situată în Municipiul Chișinău str. I.C. Brătianu nr.52 fost 50.

Testez soției mele Olga Plămădeală și orice altă avere a mea imobilă de orice fel ce s-ar afla la a mea încetare din viață.

Testez soției mele Olga Plămădeală și toată averea mea mobilă de orice fel și anume: mobilierul apartamentului meu, hainele mele de purtat, lucrările mele artistice de pictor și de sculptor semnate și nesemnate de mine, precum și drepturile mele de autor, juridice, succesorale etc.”.
În felul acesta ea a moștenit monumentul lui Ștefan cel Mare și l-a ocrotit până la moarte, ferindu-l de distrugere și mutilare.

S-a refugiat, în 1944, în România, unde a fost angajată în calitate de traducătoare în cadrul Comisiei mixte româno-sovietice. După război, locuind la Chişinău, a fost redactor şi traducătoare. A avut o singură dorinţă: de a proteja şi promova creaţia lui Alexandru Plămădeală şi în acest scop a scris şi a îngrijit câteva ediţii: Александр Пламадяла. Жизнь и творчество (Chişinău, 1965); Alexandru Plămădeală (în colaborare cu Sofia Boberna¬gă) (Chişinău, 1981).

Olga Plămădeală a fost una dintre puţinele autoare căreia i-a fost dat să trăiască până la 10 martie 1990. Moştenitoarea unei averi artistice inestimabile, ea şi-a încheiat viaţa la azilul de bătrâni din Chişinău, unde am vizitat-o şi eu, încercând să mă apropii de trecutul care îi era atât de familial.

Avea o memorie fragmentară, ţinând minte detalii nicăieri consemnate. Dar ceea ce m-a şocat, a fost impertinenţa unor persoane care au substituit câteva lucrări grafice ale lui Alexandru Plămădeală, aflate în posesia ei, cu nişte fotografii de aceeaşi mărime, care îi prezentau portretul. Era o amăgeală crudă pentru distinsa personalitate, care în virtutea vârstei, parţial pierduse vederea. Şi astăzi mă urmăresc acele fotografii expuse cu drag pe noptiera ei şi pe care ea mi le prezenta ca fiind lucrări veritabile.

Olga Plămădeală era convinsă că sunt originale și sunt anume portretele ei…
Plecarea din această lume a fost una tristă, dar simbolică:
„Pe 12 martie 1990, în dricul zilei, în fața statuii Dreptcredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, se opri o procesiune funerară și alături de postament fu adus sicriul cu corpul neînsuflețit al unei bătrâne.

Cortegiul funerar, nu prea numeros, de altfel, venea dinspre Catedrală, unde un sobor de preoți în frunte cu părintele arhimandrit Petru Păduraru, actualul Arhiepiscop al Chișinăului, Mitropolit al Basarabiei și Exarh al Plaiurilor, oficiase slujba de pomenire. După ce a zăbovit, ca pentru o clipă de rămas bun, în fața statuii, i-a urmat îndoliat drumul spre Cimitirul Central Ortodox, unde osemintele răposatei au fost redate pământului.

…Mănunchiul de creștini o conducea în ultimul ei drum pe Olga Plămădeală…
Așadar, la 12 martie 1990, mănunchiul de creștini a condus-o în ultimul ei drum pe femeia cea mai bogată și cea mai sensibilă a acestui secol, care, ironia sorții, a trebuit să moară, săracă și uitată, într-un azil.”( Vasile Malanețchi „Legatarul testamentar al artistului”// Atelier, 1998., nr. 10-12., octombrie-decembrie, pag.27)
E știut de când lumea, artiștii și muzele au întotdeauna destine diferite…