(Iurie Colesnic) Momentul adevărului

Tradiţia populară ne sugerează ideea că de fapt cataclismele naturale vin ca o prevestire pentru cele sociale. Oricum ar fi pentru această teză slab argumentată ştiinţific se potriveşte exemplul Chişinăului care în 1940-1941 a schimbat de câteva ori balanţa destinului.

După ziua de 28 iunie 1940, care la fel poate fi inclusă la capitolul cataclisme, vine un puternic cutremur care la 11 noiembrie 1940 dărâmă edificiul închisorii clădit în stil mauritan, avariind mai multe clădiri şi semănând panică în rândurile populaţiei. Clădirile rămân intacte, dar dispar oamenii. Unii reuşesc să se evacueze, apucând ultimul tren spre Vest, alţii poate mai naivi, sau mai puţin norocoşi, rămân acasă ca în scurtă vreme să fie urcaţi în trenurile pentru vite ce se duceau spre Est, în GULAG.

Într-un singur an, Chişinăul a pierdut floarea intelectualităţii, îmbătrânind peste noapte, ca omul ce trece printr-o mare nenorocire.

Ziua de 22 iunie 1941 aduce nu numai vuietul avioanelor de bombardament şi de asalt. Această zi aduce cu sine morbul distrugerii. Ceea ce n-au îndrăznit să facă aviatorii care au bombardat nodurile de comunicaţie, adică să şteargă oraşul de pe faţa pământului, au făcut-o minele sovietice.

Privit de la înălţimea zborului de ciocârlie, Chişinăul din vara lui 1941 are faţa în riduri şi cicatrice, semne care parcă şi astăzi încă nu s-au şters definitiv, deşi pe locurile distrugerilor s-au ridicat clădiri noi, moderne.

Cine poate înlocui în istoria oraşului Casa Eparhială, Mitropolia, clădirea Liceului Eminescu sau cea a gării feroviare.

Generaţii s-au perindat, purtând cu sine însemnul acelei arhitecturi.

Clădirile pot fi înlocuite, amintirile nu…

Cartea Chişinăul în 1941 (Museum, 1996) este numai un singur semn pe răbojul Chişinăului, un semn descifrat, un semn cu accent tragic, pe care istoricul Dinu Poştarencu l-a intuit şi l-a prezentat în formula de facsimil, cu patina documentului autentic.

Catedrala

Cităm din actul întocmit la 7 august 1941 de către o comisie de ingineri şi arhitecţi, formată de către Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, având în componenţa sa pe profesorul M. Hanganu, consilier tehnic, profesor arhitect A. Simotta, inginerul Gh. Petrescu-Prahova şi inginerul Constantin Popovici:

„La plecarea din Chişinău a Armatelor URSS majoritatea clădirilor publice, multe clădiri particulare, precum şi toate clădirile industriale şi comerciale au fost distruse prin minare şi incendiere, nemairămânând astăzi din aceste clădiri decât numai parte din ziduri uneori dislocate şi slăbite prin efectul exploziilor şi incendiilor.

Zona oraşului care a suferit cele mai mari distrugeri este, după cum se arată şi în planul de situaţie al oraşului, anexat prezentului raport, str. Alexandru cel Bun (strada principală) unde era şi centrul comercial, str. Carol Smidt şi str. Ştefan cel Mare, zonă care prezenta la data cercetării aspectul unor vaste ruine, pe alocuri încă fumegânde.

Străzile şi liniile de tramvai au suferit în general mai puţine stricăciuni. Liniile telefonice şi telegrafice, liniile de curent electric şi conductele de apă sunt întrerupte; materialul lor este utilizabil însă punerea în stare de funcţiune a exploatărilor respective se va face cu greutate din cauza distrugerii uzinelor, astfel că oraşul este lipsit de lumină electrică şi de apă. Mai ales din cauza distrugerii uzinei de apă, locuitorii actuali ai oraşului, sunt siliţi să se alimenteze cu apă numai din câteva fântâni şi izvoare existente la marginea oraşului, cu totul insuficiente şi prezentând pericol de contaminare.

În linii generale, se poate aprecia că 40% din totalitatea clădirilor oraşului şi 100% din instalaţiile industriale sunt complet distruse sau grav avariate prin minare şi incendiere. Menţionăm însă că toate clădirile importante şi monumentale ale oraşului sunt acelea care au suferit cel mai mult, în general rămânând utilizabile numai clădiri mărunte periferice de locuit.”

Istoricul Dinu Poştarencu a reuşit să reproducă mărturiile arhitectului Valentin Mednec, şi ceea ce este mai important a formulat clar că echipa de distrugere a Chişinăului a fost condusă de un oarecare comisar I. A. Muhin, care a avut la dispoziţia sa un regiment de comunişti format din 480 de persoane. Ei şi sunt adevăraţii distrugători ai Chişinăului.

Fostul elev al Liceului Militar din Chişinău „Regele Ferdinand 1”, scriitorul şi preotul Constantin Virgil Gheorghiu a intrat în vara lui 1941 în oraşul nostru în postură de corespondent de război ca mai apoi să descrie cele văzute în cutremurătoarea carte „Ard malurile Nistrului” (Bucureşti, 1993):

„Cobor din maşină şi pornesc singur pe străzile acoperite de scrum şi încărcate de materiale scăpate de la foc.

Sunt aproape de gară. De aici începe strada Alexandru cel Bun, strada principală a Chişinăului.

În stânga mea se înalţă frumoasa şi vechea Biserică Ciuflea. E una din puţinele biserici ale oraşului care au scăpat de devas-tare şi foc.

De aici însă începe pârjolul…

De o parte şi de alta a străzii nu văd decât moloz afumat şi pereţi goi şi înnegriţi de fum. Jeratecul mai fumegă…

Apoi filmul acesta sfâşietor al oraşului ars, se desfăşoară sinistru: piaţa este arsă, primăria arsă, monumentalele construcţii de piatră ale Mitropoliei nu mai există. Fostul hotel şi restaurant „Londra” e ars; aici a fost o cofetărie, aici cinematograful, dincoace o librărie… Nu a mai rămas nimic din toate. Am ajuns în faţa soborului.

Suntem la douăsprezece ore după ocuparea oraşului şi cupola monumentalei biserici, cu trei altare, fumegă.
Acoperişul este distrus. Interiorul bisericii este devastat. Înainte de a intra în grădina Soborului, arunc o privire îna¬poi, spre ruinele pe care a început să se cearnă o boare de ploaie măruntă şi deasă: parcă lăcrămează văzduhul peste ruinele Chişinăului.

Copacii nu au scăpat nici ei de furia focului: frunzele şi crăcile sunt pârlite şi negre.

De oraşul acesta îmi sunt legate toate amintirile copilăriei şi ale adolescenţei.

Hotelul Londra

Când l-am văzut ars, s-a aşternut o perdea neagră peste su-flet şi am început să rătăcesc cu ochii aburiţi de tristeţe pe străzile devastate, prin mirosul de cenuşă udă, de fum şi de lu-cruri arse.

Aveam parcă o piatră uriaşă pe umeri şi mă durea capul înspăimântător de tare. Acum când mă aflu în faţa coalei de scris, durerea de atunci mi se revarsă peste rânduri.

Şi nu ştiu de unde am să iau atâta tărie ca să descriu jalea oraşului ars!

Aici am trecut prima oară cu sufletul încărcat, de primele bucurii ale dragostei. Uite chiar aici, pe aceste străzi, am rătăcit într-o seară cu o scrisoare de dragoste, netrimisă până azi.

Acum copacii din grădină, sub care m-am plimbat atunci, au crăcile negre şi frunzele pârlite de foc.

Banca, sub care am stat cu ochii pierduţi în zare, este arsă şi ea pe jumătate. Ciudat: cum de a ajuns focul până la această bancă?

Aici am citit primele cărţi literare, aici am trăit emoţiile examenelor. Aici…

Altul va putea scrie mai mult. Pe mine mă doare ca şi cum ar fi ars aici o parte din făptura mea”.

Chiar şi în sec. al XXI-lea repetăm cu un papagalism de invidiat nişte mituri, pe când suntem datori să spunem şi să respectăm adevărul istoric. De ce atunci o mărturie atât de interesantă, publicată de atâta timp nu-şi găseşte locul cuvenit în materialele istorice şi publicistice. De ce opinia publică nu cunoaşte în detaliu cele întâmplate şi continuă să repete nişte legende inventate, false despre distrugerea Chişinăului.