Până la acest moment, am numărat vreo zece romane care folosesc acest procedeu, prin care intervalul actual de timp e absorbit ca o sugativă, cum ar fi zis Steliana Grama. Sunt romane despre revoluţia antisovietică a poeţilor moldoveni, despre profesorul Mihail Şleahtiţchi, despre politicianul Iurie Roşca, poetul-politician Nicolae Dabija, Lucinschi, Valeriu Matei, romane despre preşedintele Uniunii Scriitorilor, Mihai Cimpoi, despre criticul literar Valeriu Senic sau despre unii dintre cunoscuţii sau prietenii mei – altfel, nişte intelectuali obişnuiţi. Dar, deşi toate aceste persoane sunt reale, iar unele dintre ele cunoscute de toată lumea, în niciuna dintre aceste creaţiuni epice nu-şi păstrează numele lor reale. Este adevărat că sunt foarte uşor de recunoscut, dar tot atât de adevărat e că poartă alte nume.
Situaţia aceasta îmi aminteşte de postările sub pseudonime de pe tot soiul de bloguri şi site-uri. Statutul de anonim îţi asigură spatele. Fiind anonim, poţi fi foarte îndrăzneţ şi să tai în carne vie. Fiind anonim, te poţi lua în gură chiar şi cu… şeful tău, altfel, o persoană incriticabilă. Dar e destul ca aceste persoane să fie somate să-şi dezvăluie identitatea ca să înceapă să le tremure balamalele.
Oare nu dau dovadă şi autorii contemporani de lipsă de curaj atunci când le schimbă numele unor persoane reale sau personalităţi cunoscute, totodată, confiscându-le biografiile? Oare chiar curajul să le lipsească sau e vorba despre aşa-zisa transfigurare estetică? Să zicem că ar fi aşa. Dar de ce atunci ne prindem aşa de uşor că personajul X, de fapt, este poetul Dumitru Matcovschi şi nu e doar un simplu personaj fictiv? Probabil, pentru că asta a fost şi miza autorului.
În opinia mea, valoarea acestor romane ar putea fi şi mai mare, dacă persoanele reale ar apărea chiar cu numele lor reale. În felul acesta, scriitorul şi-ar asuma şi un demers etic. Altfel zis, să presupunem, bunăoară, că am recunoscut într-un roman pe nu ştiu ce doctor despre care ştiu că e un tip vertical şi nu pot să nu rămân stupefiat când autorul îl descrie că se lăsa „uns” de pacienţi. Ştiindu-l, nu cred că e adevărat. Dar de ce autorul îl FACE mitarnic? Probabil, ca să-l transforme într-un simbol al tranziţiei. Dar de ce atunci mai ţine neapărat să-i păstreze şi coordonatele sale civile, odată ce, în realitate, medicul respectiv nu a comis niciodată asemenea chestii infamante? Cred că de dragul realizării unei ficţiuni cât mai eclatante.
Proba de foc a acestui tip de literatură va fi atunci, cred eu, când persoanele reale vor apărea cu numele lor adevărate. Abia atunci se va vedea cât de rezistente sunt aceste opere.
