Cartea debutează cu o serie de povestiri din perioada numită „epoca de aur”, dar care pentru noi e una de foarte tristă amintire: regimul comunist din România. Un lucru de care trebuie să ținem cont la lectură e contextualizarea povestirilor: nu e greu de intuit că povestirile sunt adresate inițial publicului german. Îmi pot doar imagina surpriza lor în fața unor întâmplări din anii 60-70 ai secolului trecut, dar care, din nefericire, sunt foarte cunoscute de noi.
Însă Jan Cornelius nu e cronicarul trist al unor vremuri triste. Poveștile sale sfârșesc când în absurd, când în satiră, când în – de-a dreptul – comedie, permițându-ne acum, după decenii, să zâmbim la vizita lui Ceaușescu, la strădaniile miliției de a tunde tinerii, la fotografiile securității (în toalete publice!!!). Chiar dacă zâmbim, o facem rușinați, fiindcă autorul ne avertizează de la bun început că ne spune povești adevărate.
Un interes anume îl stârnesc cititorului estic însemnările despre viața autorului în Germania. Atât înainte de ’89, cât și după. Aici deja, dacă nu mai e vorba despre suferința noastră sub comuniști, ne putem permite să râdem în hohote (deși e cinic), când aflăm despre activitatea de traducător a autorului în cadrul poliției și tribunalului din Dusseldorf. Poveștile despre Ion Gheorghe, despre bețivul care nu merge cu mâna goală la petreceri, despre femeia care îi scrie mamei din închisoare și multe alte situații (și personaje) – stârnesc râsul celui mai serios cititor.
Nu mai puțin plăcute, alteori la fel de amuzante, sunt călătoriile povestite în această carte. De la cele prin București sau Paris, până la cele de peste ocean. Ah, savuroasa poveste cu australienii, romantica dispariție a lunii moarte în Cuba, groapa de pe bulevardul Lipscani. Pretutindeni citim, cum spune bancul, o veste rea și una bună: realitatea tristă și redarea acestei realități de către autor.
Umorul lui Jan Cornelius e ambalajul prejudecăților de care suntem stăpâniți cu toții. E vorba mai ales despre ce cred și ce știu vesticii despre estici, germanii despre români, cubanezii despre lună. Iar aici extrem de grăitoare e experiența (mai întâi a) lui Matei Vișniec, apoi a autorului, la târgul de carte din Frankfurt.
Nu vă povestesc mai multe. Căutați cartea. E savuroasă. Însă aș vrea să vă dau un sfat: dacă îl veți întâlni pe autor nu povestiți cu el despre Dracula. O să se supere foarte tare. Încercați cu Nadia Comăneci, cu Ceaușescu și… nu știu, poate Hagi, nu știu, dar în niciun caz despre Dracula!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
