Jocurile Olimpice de iarnă, din 1924 până în prezent

25 ianuarie-5 februarie1924: Chamonix (Franţa)

Începem cu Chamonix-1924, Jocurile Olimpice care n-au fost… olimpice. Nu e o exagerare: cei peste 250 de atleţi veniţi în Franţa, la Chamonix, n-au ştiut că participă la primele Jocuri Olimpice de iarnă din istorie, ci doar la o „Săptămână a Sporturilor de Iarnă”; rolul acestei competiţii, mai degrabă atipice, era acela de a celebra cea de-a opta ediţie a JO de vară, care urma să fie organizată pe tărâm francez, la Paris, în acelaşi an 1924. Abia un an mai târziu (chiar doi, după alte surse), statutul competiţiei de la Chamonix e reconsiderat, devenind ediţia I a JO de iarnă. Şi, tot retrospectiv, americanul Charles Jewtraw, câştigător al probei de 500m patinaj viteză (prima probă din programul competiţiei), devine şi posesorul primei medalii olimpice „de iarnă” din istorie.

Cu acestea în minte, să notăm că deschiderea oficială a „Săptămânii Sporturilor de iarnă” de la Chamonix a avut loc pe 25 ianuarie 1924, într-o vineri, când sportivi din 17 ţări traversează staţiunea, cu tot cu boburi, schiuri şi patine, pentru a pătrunde apoi în patinoarul oficial. Schiorul francez Camille Mandrillon rosteşte jurământul olimpic (in fotografie) şi gata, Jocurile sunt gata să înceapă. Cel mai premiat sportiv al competiţiei e finlandezul Clas Thunberg, care obţine cinci medalii în probele de patinaj viteză: trei de aur, un argint şi un bronz. Norvegianul Thorleif Haug câştigă, la rândul său, trei medalii de aur în probele de schi fond si combinata nordica – iar Norvegia şi Finlanda, cu cele 17, respectiv, 11 medalii, sunt cele mai medaliate ţări participante la competiţie. Încheiem cu un paradox: toate medaliile se decernează pe 5 februarie, înaintea discursului oficial de închidere, ţinut de Pierre de Coubertin; dar, pentru că mulţi dintre atleţi părăsiseră deja staţiunea, medaliile sunt înmânate colegilor de echipă.

11-19 februarie 1928: St. Moritz (Elveţia)

Peste patru ani, Jocurile de iarnă – de data aceasta, şi olimpice – au loc la St. Moritz, în Elveţia; dar condiţiile meteorologice pun gazdele la grele încercări. Întâi de toate, festivitatea de deschidere se desfăşoară pe un viscol teribil. Apoi, temperaturile ridicate sunt cele care periclitează desfăşurarea concursului olimpic: proba de 10.000m patinaj viteză e anulată şi câteva dintre probele de patinaj artistic – desfăşurate în mod tradiţional afară, în aer liber – se ţin în interior, pe patinoarului Hotelului Kulm din localitate. Proba de 50km schi fond are loc în condiţii cu totul şi cu totul ciudate: dacă la debut temperatura era de 0°C, până la final ea ajunsese la 25°C.

4-15 februarie 1932: Lake Placid (SUA)

Un orăşel cu o populaţie numărând mai puţin de 4.000 de locuitori, Lake Placid întâmpină ceva probleme în a se pregăti onorabil pentru competiţia olimpică; şi aceasta, în mijlocul marii crize economice a perioadei. Aşa se face că preşedintele Comitetului de organizare, Godfrey Dewey, donează un teren aparţinând familiei sale pentru construirea pistei de bob. Ceremonia de deschidere are loc pe 4 februarie, în prezenţa lui Franklin D. Roosevelt, pe-atunci guvernator al statului New York; pe 15 februarie, Jocurile se încheie. Cum însă istoria primelor Jocuri e doldora de paradoxuri, notăm că proba de bob-4 persoane se desfăşoară la două zile după finalul competiţiei olimpice (fusese de mai multe ori amânată din pricina temperaturilor ridicate). De altfel, aceste prime Jocuri olimpice americane se află în pericol chiar înainte de a începe, de vreme ce, până cu aproape două luni înainte de data oficială de deschidere, nu cade niciun fulg de zăpadă în staţiune; minunea se întâmplă de-abia la mijlocul lui ianuarie. Şi mai e un obstacol, şi unul care se dovedeşte pentru mulţi participanţi insurmontabil: distanţa. Călătoria în Statele Unite ale Americii, la începutul anilor ’30, când nimeni n-are prea mulţi bani, se dovedeşte o încercare prea dificilă pentru mulţi dintre sportivi: la Lake Placid ajung, aşadar, doar 252 de atleţi (la jumătate faţă de competiţia găzduită de Elveţia cu patru ani mai devreme). Reţinem însă performanţele majore: Sonja Henie îşi apără titlul olimpic în proba feminină de patinaj artistic, iar americanul Eddie Eagan intră în istorie după ce câştigă aurul în proba de bob-4 persoane (foto sus). De ce e spectaculoasă această reuşită? Pentru că Eagan obţinuse deja o medalie olimpică de aur la box, categoria uşoară, la JO de vară de la Antwerp, în 1920; şi nimeni n-a mai câştigat, de la el încoace, şi un aur „de vară”, şi un aur „de iarnă”, în probe olimpice diferite.

6-16 februarie 1936: Garmisch-Partenkirchen (Germania)

Atunci când se vorbeşte despre Germania-gazdă a Jocurilor Olimpice, cei mai mulţi se gândesc la competiţia olimpică de vară de la Berlin, din 1936, cu tot cu controversele ei: simbolul nazist – svastica – afişat deschis pe parcursul Jocurilor şi nemulţumirea lui Hitler în faţa triumfului sportivului american de culoare Jesse Owens. Totuşi, Germania a găzduit în acelaşi an şi Jocurile Olimpice de iarnă, în oraşele Garmisch şi Partenkirchen, care şi-au unit forţele pentru organizarea celei de-a patra ediţii a competiţiei. Şi, da, ceremonia de deschidere a avut loc în prezenţa aceluiaşi cancelar Adolf Hitler. Dar Jocurile de la Garmisch-Partenkirchen au intrat în istorie şi pentru că în timpul aceleiaşi festivităţi din 6 februarie a fost pentru prima dată aprinsă o flacără simbolică. Aceasta a fost însă ultima oară când atât Jocurile Olimpice de iarnă, cât şi cele de vară au fost găzduite în acelaşi an de aceeaşi ţară.

30 ianuarie-8 februarie 1948: St. Moritz (Elveţia)

Probabil că nimeni nu-şi închipuia, în 1936, că vor mai trece doisprezece ani până la următoarea ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă. Izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial face însă cu totul imposibilă (şi inutilă) o sărbătoare, fie ea şi a sporturilor de iarnă. Dacă plonjăm în bucătăria Jocurilor şi în atmosfera perioadei, aflăm că în 1940 gazdă pentru competiţia olimpică ar fi trebuit să fie oraşul japonez Sapporo. Invazia japoneză în China a dus, în 1938, la reevaluarea chestiunii, aşa că s-a decis mutarea Jocurilor la Garmisch-Partenckirchen, în Germania. Ghinion însă; Germania invadează Polonia în 1939, iar competiţia e cu totul anulată. Pentru ediţia din 1944, gazdă ar fi trebuit să fie staţiunea italiană Cortina d’Ampezzo, dar cum războiul e încă departe de a se fi încheiat, şi această plănuită competiţie dispare din lista de priorităţi.

14-25 februarie 1952: Oslo (Norvegia)

Patria schiului modern, Norvegia, primeşte şi ea şansa de a găzdui o ediţie a JO de iarnă, cea din 1952, şi o flacără e aprinsă în casa schioarei Sondre Norheim, cea care a făcut enorm pentru popularizarea sportului. Aprinderea efectivă a flăcării olimpice, pe stadion, e sarcina lui Eigil Nansen, nepotul exploratorului Fridjtof Nansen. Jocurile debutează însă cu o absenţă: Regele Haakon al VII-lea pleacă în Anglia, pentru a asista la funeraliile Regelui George al VI-lea, care încetase din viaţă pe 6 februarie, aşa că fiica sa, Alteţa Regală Prinţesa Ragnhild, face oficiile de gazdă. Din acelaşi motiv, membrii delegaţiei britanice defilează cu o banderolă de culoare neagră pe umăr.

Premiere: Portugalia şi Noua Zeelandă îşi trimit echipe la Jocurile Olimpice de iarnă, iar în probele de patinaj artistic încep să fie folosite computerele, pentru a calcula şi afişa imediat punctajele oferite de arbitri. Mai mult, deşi n-are nevoie decât de o execuţie curată pentru a-şi apăra titlul olimpic în proba individuală masculină de patinaj artistic, americanul Richard Button e autorul unei îndrăzneli care intră în istorie: sare pentru prima dată, într-o competiţie oficială, un triplu-loop (prima săritură triplă reuşită vreodată până atunci…)

26 ianuarie-5 februarie 1956: Cortina d’Ampezzo (Italia)

La a doua încercare – căci staţiunea italiană fusese desemnată să găzduiască JO de iarnă din 1944 – Cortina d’Ampezzo îi primeşte în 1956 pe cei 821 de sportivi, participanţi la competiţia olimpică. O flacără simbolică e aprinsă la Roma, în vechiul Capitol, şi o femeie, pentru prima dată în istoria Jocurilor, rosteşte jurământul olimpic: schioarea italiană Giuliana Chenal Minuzzo. Totuşi, festivitatea de deschidere începe cu un incident: ultimul purtător al torţei, Guido Caroli, pătrunde în stadion pe patine; şi, în încercarea de a da roată acestuia, se împiedică de un cablu şi cade, aproape stingând flacăra. Între premierele acestei ediţii, notăm debutul în competiţiile olimpice a echipei reprezentând Uniunea Sovietică, care câştigă, de altfel, cele mai multe medalii la Cortina d’Ampezzo. De asemenea, aceasta e prima competiţie olimpică televizată, deşi drepturi de televizare n-au fost vândute decât începând cu Jocurile Olimpice de vară de la Roma, din 1960. Performerul acestei ediţii e schiorul Toni Sailer; supranumit „Blitz from Kitz”, adică fulgerul din Kitzbühel, austriacul câştigă trei medalii olimpice de aur în probele de schi alpin (coborâre, slalom şi slalom uriaş).

18-28 februarie 1960: Squaw Valley (SUA)
În 1955, când Alexander Cushing a înscris Squaw Valley pe lista potenţialelor gazde a JO de iarnă din 1960, paradoxal, staţiunea nici măcar nu exista. Cushing era pe-atunci singurul locuitor, singurul posesor al unei case în zonă (aflată la 300 km de San Francisco). Mai mult: competiţia olimpică de la Squaw Valley e precedată de un scandal incredibil, atunci când Comitetul de organizare refuză să construiască o pistă de bob; oficialii americani motivează că doar nouă naţiuni îşi exprimaseră intenţia de a participa şi, în aceste condiţii, cheltuielile nu se justificau. A fost prima (şi ultima dată) când probele de bob au lipsit din programul Jocurilor Olimpice. Iar România, a cărei delegaţie olimpică gravita în jurul echipajelor de bob, va hotărî să nu trimită niciun reprezentant la această ediţie a Jocurilor. De Squaw Valley se leagă însă un număr consistent de premiere. Începem cu cea mai importantă: în 1958, CIO lua decizia de a adopta imnul pe care-l compusese Spiros Samaras pentru jocurile primei Olimpiade, desfăşurate la Atena, în 1896; acest imn, de-acum cu statut de imn olimpic, e pentru prima oară intonat la Jocurile Olimpice de iarnă din 1960, la festivitatea de deschidere, desfăşurată în prezenţa vicepreşedintelui Richard Nixon. O flacără simbolică fusese din nou aprinsă în Norvegia, în casa schioarei Sondre Norheim, pentru a fi adusă apoi – pe Atlantic – până la Squaw Valley. Şi, da, ceremoniile de deschidere şi de închidere a Jocurilor au fost realizate de Walt Disney.

Ne întoarcem la premiere: la această ediţie a Jocurilor e pentru prima dată construit un sat olimpic, pentru sportivi; sunt folosite computere (graţie IBM), pentru a gestiona rezultatele; sunt introduse probele feminine de patinaj viteză.

29 ianuarie-9 februarie 1964: Innsbruck (Austria)

Cârcotaşii spun că Jocurile Olimpice de iarnă de la Soci, sunt în pericol; că temperaturile ridicate din timpul iernii o să pericliteze desfăşurarea anumitor probe. Dar, vedeţi Dumneavoastră, povestea aceasta s-a mai întâmplat; şi au fost identificate soluţii. La Innsbruck, în 1964, n-a nins aproape deloc în preziua şi în timpul Jocurilor, aşa că armata a fost chemată în ajutor. Concret, militarii austrieci au tăiat 20.000 de blocuri de gheaţă din munţi şi le-au transportat la pistele de sanie şi bob; după cum au trebuit să transporte şi 40.000m³ de zăpadă pe pantele care găzduiau cursele de schi alpin. Şi tot la Innsbruck, în 1964, pentru prima dată în istoria Jocurilor Olimpice de iarnă, o flacără e aprinsă în Olympia; şi de-atunci aceasta este procedura oficială. Un amănunt de culoare: râul Inn (care dă şi denumirea staţiunii) izvorăşte din Alpii Elveţieni, câţiva kilometri mai sus de St. Moritz; ceea ce face ca patru ediţii ale Jocurilor Olimpice să fi fost organizate pe malurile Innului: două ediţii la St. Moritz (1928 şi 1948) şi alte la Innsbruck (1964 şi, vom vedea, 1976).

Competiţiile de sanie sunt introduse în 1964 între probele olimpice, însă moartea unui competitor într-o cursă de pregătire, înaintea debutului Jocurilor, atrage după sine o cantitate serioasă de publicitate negativă. Întârziem în cele ce urmează asupra unei „afaceri” de familie: în proba de slalom, franţuzoaica de 18 ani Marielle Goitschel ia argintul, în spatele surorii ei Christine; două zile mai târziu, Marielle îşi ia revanşa şi câştigă aurul în faţa lui Christine, în proba de slalom uriaş. Cea mai medaliată sportivă a competiţiei olimpice e Lidia Skoblikova, din URSS, care câştigă aurul în toate cele patru probe de patinaj viteză.

6-18 februarie 1968: Grenoble (Franţa)

Preşedintele Charles de Gaulle deschide oficial această ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă, care intră în istorie şi pentru că e prima transmisă în culori; iar Comitetul de organizare vinde drepturile de televizare pentru 2 milioane de dolari, mai mult decât dublu faţă de Innsbruck-1964. Apar şi controversele: locurile de desfăşurare ale probelor olimpice se află la distanţe mari unele de celelalte, necesitând existenţa a trei sate olimpice; vocile critice afirmă că acest tip de dispunere a fost menit să favorizeze transmisiuni televizate spectaculoase, în dauna sportivilor. La Grenoble apare pentru prima dată o mascotă, fie ea şi cu statut (încă) neoficial: „Schuss”, un personaj de desen animat pe schiuri. Tot acum pictograme ale sporturilor de iarnă se regăsesc pe medaliile olimpice, iar Comisia medicală a CIO realizează în premieră teste doping, dar şi „teste de feminitate”.

Din pricina temperaturilor ridicate şi a faptului că pista e expusă constant la soare, probele de sanie sunt amânate şi, în cele din urmă, cu totul anulate.

3-13 februarie 1972: Sapporo (Japonia)

Japonia găzduieşte, în 1972, primele Jocuri Olimpice de iarnă din istoria sa, iar ceremonia de deschidere are loc în prezenţa Majestăţii Sale Împăratul Hirohito. Această a XI-a ediţie a Jocurilor este însă şi cea la care chestiunea amatorismului ridică foarte multe discuţii. Cu trei zile înainte de debutul Jocurilor, preşedintele CIO, Avery Brundage, ameninţă cu excluderea din competiţia olimpică a unui număr de schiori pentru că participaseră la o tabără de schi din SUA, iar participarea atrăsese după sine o serie de beneficii financiare – ca urmare, menţionează Brundage, schiorii nu mai sunt amatori şi, deci, eligibili pentru JO. În cele din urmă, doar austriacului Karl Schranz i se refuză participarea; el ar fi permis ca numele şi fotografia sa să fie utilizate în campanii publicitare şi ar fi şi câştigat mai mult decât toţi ceilalţi. În aceeaşi serie a controverselor, Canada refuză să-şi trimită reprezentativa de hochei la Sapporo (şi, patru ani mai târziu, la Innsbruck) pentru că aceleaşi reguli olimpice interziceau includerea în echipă a jucătorilor din ligile profesioniste de hochei.

4-15 februarie 1976: Innsbruck (Austria)

Jocurile Olimpice de iarnă din 1976 fuseseră atribuite oraşului american Denver. Dar, surpriză: printr-un referendum care are loc în 1972, locuitorii votează împotriva folosirii fondurilor publice pentru organizarea competiţiei olimpice. Staţiunea austriacă Innsbruck, care păstrase infrastructura din 1964, se oferă să găzduiască încă o dată Jocurile; şi oferta e acceptată de CIO. Ceremonia de deschidere include, din aceste raţiuni, aprinderea a două flacari olimpice, câte una pentru fiecare ediţie organizată.

13-24 februarie 1980: Lake Placid (SUA)

n 1980, Jocurile Olimpice se întorc la Lake Placid, iar ceremonia de deschidere are loc în prezenţa vicepreşedintelui Walter Mondale. Cel care rosteşte jurământul olimpic, patinatorul de viteză Eric Haiden, va deveni şi cel mai medaliat sportiv al competiţiei. Concret, Haiden câştigă toate cele cinci probe ale concursului de patinaj viteză (de la 500 la 10.000m), stabilind recorduri olimpice în fiecare dintre ele. Performanţele sale – cinci medalii de aur la o singură ediţie a Jocurilor; medalii de aur la toate probele din patinajul viteză – rămân şi astăzi în picioare; americanul e considerat, de altfel, cel mai bun patinator de viteză din istoria disciplinei.

8-19 februarie 1984: Sarajevo (Iugoslavia)

Evident, Sarajevo înseamnă „Bolero”-ul patinatorilor britanici Jayne Torvill şi Christopher Dean, acel program senzaţional de care vorbea, la mijlocul lui februarie, pe scena Festivalului de la Sanremo, dirijorul Daniel Harding; cum că, văzându-i pe viu pe Torvill şi Dean la Sarajevo, s-a îndrăgostit de muzica clasică. Desigur, eu n-am trăit acest „Bolero”; aş fi fost, la 2 ani şi jumătate, cel mai tânăr telespectator de patinaj artistic. L-am văzut însă mai târziu, graţie youtube, şi, da, Sarajevo înseamnă Torvill şi Dean, înseamnă „Bolero”, înseamnă nouă note de 6.0, maximul, la impresia artistică. Dar, până acolo, Sarajevo a fost o alegere neaşteptată pentru competiţia olimpică din 1984; favorite erau considerate Sapporo (Japonia) şi Gothenburg (Suedia). Iugoslavia găzduieşte însă impecabil Jocurile şi nu oferă niciun semn al războiului care se va declanşa în ţară opt ani mai târziu.

13-28 februarie 1988: Calgary (Canada)

Găzduite pentru prima oară de Canada, Jocurile Olimpice de iarnă din 1988 sunt şi primele care se întind pe 16 zile; numărul probelor crescuse de la 39 (la Sarajevo) la 46, printre cele organizate în premieră numărându-se slalomul super-uriaş şi combinata alpină. Observaţii necesare: probele de schi alpin se desfăşoară pe zăpadă artificială, iar cele de patinaj viteză – pentru prima dată într-o arenă acoperită. Iar patinatoarea de viteză olandeză Yvonne von Gennip câştigă trei medalii de aur şi stabileşte două noi recorduri mondiale. La rândul său, finlandezul Matti Nykänen câştigă ambele probe individuale de sărituri cu schiurile, devenind primul săritor care obţine două medalii de aur la aceeaşi ediţie a Jocurilor; şi apoi, încă un aur în proba pe echipe (trambulina mare).

8-23 februarie 1992: Albertville (Franţa)

1992 este, desigur, anul în care Lavinia Miloşovici câştigă aurul olimpic la sol, la JO de vară de la Barcelona; iar eu încep să ţopăi prin grădină, cu pretenţii de mare gimnastă. Dar 1992 este şi anul primelor Jocuri Olimpice de iarnă pe care mi le amintesc; iar amintirile sunt multe-multe şi vin doldora: sigla olimpică, în chip de flacără; cămaşa colorată a lui Viktor Petrenko, care a devenit campion olimpic şi primul meu patinator preferat (dintr-o serie lungă, care nu s-a încheiat nici azi); aurul lui Kristi Yamaguchi din proba feminină de patinaj artistic, dar şi umbrela verzulie din programul de gală al japonezei Midori Ito, care ia argintul; doi fluturi pe patinoar: Marina Klimova şi Serghei Ponomarenko în proba de dans – care iau aurul la Albertville, după bronzul de la Sarajevo şi argintul de la Calgary; zborul lui Toni Nieminen, puştiul finlandez din probele de sărituri cu schiurile; cursele nebune ale Gundei Niemann la patinaj viteză.

12-27 februarie 1994: Lillehammer (Norvegia)

a doar doi ani distanţă de Albertville, staţiunea norvegiană Lillehammer găzduieşte cea de-a XVII-a ediţie Jocurilor Olimpice de iarnă; e un compromis care favorizează teribil generaţia de sportivi aflată în activitate. Totul, pentru a institui un decalaj semnificativ între Jocurile Olimpice de iarnă şi cele de vară, un decalaj care să nu descurajeze nici televiziunile interesate de transmiterea competiţiei olimpice şi nici potenţialii sponsori. Desigur, în 1994, eu n-aveam habar de chestiunile din bucătăria concursului; pe mine mă bucura teribil să-l văd pe Alexei Urmanov, în chip de Rigoletto, câştigând titlul olimpic în proba masculină de patinaj artistic; şi pe Oksana Baiul, ca o boare, ca un abur, luând aurul olimpic într-o probă feminină dominată de controverse. Vă amintiţi, cred, scandalul din patinajul american: cu o lună înainte de Jocuri, Nancy Kerrigan fusese victima unui atac pus la cale de fostul soţ al Tonyei Harding, contracandidata sa; iar scandalul acesta a făcut să explodeze audienţa Jocurilor în Statele Unite ale Americii.

7-22 februarie 1998: Nagano (Japonia)

La această a XVIII-a ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă – găzduite pentru a doua oară de Japonia şi deschise de Majestatea Sa Împăratul Akihito – au participat mai mult de 2.000 de sportivi, în 68 de probe olimpice; şi, pentru prima oară, turneul olimpic de hochei a fost deschis şi profesioniştilor. Americanii şi canadienii sunt, în aceste condiţii, favoriţi, dar, surpriză, câştigă hocheiştii din Cehia. Cel mai medaliat sportiv al ediţiei e, ca şi la Albertville, norvegianul Björn Daehlie, cu trei titluri olimpice în probele de schi fond.

8-24 februarie 2002: Salt Lake City (SUA)

JO de iarnă de la Salt Lake City s-au aflat în centrul unui scandal de zile mari: câţiva membri ai CIO au fost forţaţi să demisioneze şi alţii au fost sancţionaţi după ce s-a descoperit că acceptaseră cadouri extrem de valoroase pentru a vota pentru desemnarea oraşului american ca gazdă a competiţiei olimpice în 2002.

Şi tot la Salt Lake City – jocuri pe care le-a deschis oficial preşedintele George W. Bush – s-a derulat încă o filă a Războiului Rece, atunci când, în urma unor presupuse înţelegeri între arbitri (dar şi pentru liniştirea spiritelor), au fost acordate, cu totul excepţional, două medalii de aur în proba de perechi, la patinaj artistic: una pentru perechea rusă Elena Berejnaia&Anton Siharulidze şi alta pentru perechea canadiană Jamie Salé&David Pelletier.

10-26 februarie 2006: Torino (Italia)

În scriptele Jocurilor au rămas însă şi alţi sportivi; şi alte întâmplări. Iată: nu mai puţin de 1.219 teste antidoping, un număr record, au fost realizate în timpul competiţiei torineze, în cea mai severă şi mai vastă campanie antidoping desfăşurată vreodată la o ediţie a Jocurilor olimpice. La Torino, sportivii sud-coreeni reuşesc să câştige nu mai puţin de zece medalii (între care şase de aur) în probele de patinaj viteză pe distanţe scurte. Iar Kjetil Andre Aamodt din Norvegia devine primul sportiv din competitia de schi alpin care castiga o medalie olimpica la slalom super-urias la toate cele patru ediţii ale Jocurilor la care participă (de la Albertville la Torino; trei medalii de aur şi un bronz). Încheiem cu o dovadă de fair-play: atunci când Sarei Renner din Canada i se rupe un băţ într-una dintre probele de schi fond, antrenorul norvegian Bjørnar Håkensmoen îi împrumută un băţ de-al său; chiar dacă mai lung cu 12cm. Acest act de bunăvoinţă şi sportivitate îi permite lui Renner să-şi ajute echipa să câştige argintul; în vreme ce Norvegia iese din medalii, obţinând locul 4. Canadianul Duff Gibson obţine titlul olimpic la skeleton, devenind, la cei 39 de ani şi 190 de zile, cel mai vârstnic câştigător al unei probe individuale din istoria Jocurilor.

12-28 februarie 2010: Vancouver (Canada)

Iar concursul olimpic de la Vancouver a fost teribil pentru un fan de patinaj: rusul Evgheni Pluşenko a luat argintul în urma americanului Evan Lysacek, care a reuşit să câştige titlul olimpic în absenţa unor sărituri cvadruple în programele sale; prima dată când se întâmpla asta după 1994. Arbitrii au ucis patinajul artistic în noaptea asta – au spus unii. Actualul sistem de punctaj încurajează precauţiile şi omoară pasiunea şi evoluţiile curajoase – au spus alţii, redeschizând discuţiile despre un cod de punctaj care nu e încă pe deplin viabil. Considerându-se adevăratul câştigător al probei masculine, Pluşenko a identificat, la festivitatea de premiere, o modalitate aparte de a se aşeza pe podium: a trecut în viteză pe prima treaptă înainte de a se aşeza pe a doua. Iar Vladimir Putin, pe-atunci premier, i-a transmis: „Argintul tău valorează aur”. Cu acest episod târziu al Războiului Rece, notăm şi că, în proba feminină, aurul a fost obţinut de frumoasa, graţioasa Yuna Kim – primul aur pentru Coreea de Sud din istoria patinajului artistic. Iar în proba de dans câştigători au fost canadienii Tessa Virtue şi Scott Moir (foto), care sunt, la rândul lor, autorii unor premiere: primul cuplu din Canada care obţine titlul în proba de dans; cel mai tânăr cuplu de dans care ia aurul; primii dansatori care iau aurul la debutul lor olimpic (după ediţia inaugurală a probei, la JO din 1976).

sursa: historia.ro