Kasparov despre tactica Kremlinului: Victima agresiunii rusești e prezentat drept „fascist”
În această realitate modelată, victima agresiunii este prezentată drept „juntă”, „călău”, „fascist”, scrie Yuri Christensen pe Kasparov.ru
Istorie
În concepţia celor de la Kremlin, un teritoriu reprezintă o resursă. Cu cât mai mare, cu atât mai bine. Iar extinderea teritoriului nu este considerată o agresiune. Războaiele sunt motivate de misiunea istorică şi culturală, insensibilă la suferinţa celor „anexaţi”, necesară pentru „apărarea popoarelor frăţeşti”.
Iniţial, Kremlinul îşi extinde zona de influenţă culturală în afara frontierelor sale oficiale. Pentru aceasta recurge la diverse concepţii culturale, cu centrul la Moscova. Apoi, Kremlinul încearcă extinderea, cu forţa, a controlului politic, pe spaţiul controlat cultural.
Imperiul Rus exporta ortodoxia/pravoslavie. URSS lupta pentru victoria revoluţiei mondiale. În Rusia postsovietică este promovată ideea „lumii ruse/ russkii mir”. Toate aceste concepţii au ca scop să amplifice influenţa politică a Kremlinului, în zona sa de influenţă culturală cu centrul la Moscova.
Teorie
Teoria războaielor imperiale este descrisă în rapoartele Statului Major al Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse. Pentru început, în teritoriile ocupate sunt acutizate divergenţele existente. Nu contează natura acestora – naţională, religioasă, de limbă, teritorială – orice fel de disensiuni. Urmează declanşarea conflictului, în care Kremlinul apare ca „apărător” al uneia dintre părţi.
Victima agresiunii pierde orientarea în sistemul „prieten-duşman”. În loc să se unească împotriva agresorului, o parte din teritoriul acaparat începe să lupte împotriva celeilalte părţi. Între timp, agresorul apare în rol de „pacificator”, care „apără” una dintre părţi şi-şi „impune pacea” faţă de cealaltă parte.
În această realitate modelată, victima agresiunii este prezentată drept „juntă”, „călău”, „fascist”, care luptă împotriva „propriului popor”. Rolul de „poporul propriu” îl joacă forţele militare străine, detaşamentele de insurgenţi înarmaţi infiltrate şi idioţii utili, victime ale propagandei agresorului.
Practică
În 1997 a fost publicat un raport al Institutului ţărilor CSI privind „testul Ucraina”. Acesta justifica „separarea Crimeii” şi necesitatea „federalizării Ucrainei”. Din anul 2000, în Ucraina a început propagarea centralizată a „lumii ruse”, iar în 2008, formarea structurii organizaţionale a viitoarei „novorossia”.
La Odessa, pentru prima dată cuvântul „federalizare” a fost utilizat în programul partidului „Patria”, în toamna anului 2008. Proiecte politice similare au apărut în mai multe oraşe din Crimeea. Doi ani mai târziu, Ghirkin trimitea deja mesaje viitorilor „lideri ai novorossiei” despre „organizarea scenariului transnistrean în Ucraina”.
În 2014, „popoarele din Crimeea şi Donbass”, conform versiunii Kremlinului, „s-au ridicat împotriva juntei ucrainene”. Trupele ruse au venit în „apărarea unei părţi din conflict”. Totuşi, în nicio altă regiune a Ucrainei, unde nu au pătruns propaganda Kremlinului şi „apărătorii”, până în prezent nu există victime ale aşa-numitelor conflicte.
Statistică
În toate statele postsovietice, în care puterea se schimbă la alegeri, au fost declanşate astfel de conflicte. Victime ale conflictelor au existat exclusiv acolo unde au fost prezenţi „apărătorii. În toate statele care au întârziat să intre în NATO, au fost create zone de conflicte îngheţate, controlate de Kremlin.
[…]
